Ursula se făcu mică.

I

■ — Nu, cum s-ar putea? răspunse ea, dând înapoi, dar fără să cedeze.

■ — Adică pe mine nu mă priveşte ce faci, ce se alege de tine? Btrigă el, cu o voce ciudată ca un ţipăt.

P Mamă şi cu Gudrun rămaseră deoparte ca hipnotizate.

I — Nu, se bâlbâi Ursula. Tatăl ci era foarte aproape de ea. Nu vrei decât să...

( Ştia că era periculos şi se opri. El se 452

D.H. Lawfm

ghemuise, încordat, fiecare muşchi era pregătit de atac.

* — Ce? o provocă el. r — Să mă terorizezi, mormăi eă, şi chiar în timp ce ro'stba cuvintele acestea, mână lui o izbi drept în obraz şi o proiectă in uşă;'

I —- TatăI strigă Gudrun; cu o voce ascuţită. Opreşte-te!

1 El rămase nemişcat. Ursula îşi reveni, iar mâna o ţinea pe clanţă. Se adună

încetul cu încetul, în timp ce tatăl ei stătea în expectativă. p — E adevărat, exclamă eă, cu lacrimi strălucindu-i în ochi, iar capul ridicat

sfidător. Ce a însemnat iubirea ta, ce a

însemnat oare vreodată? Doar teroare şi refuz — atât. •

I Tatăl înainta din nou cu mişcări tensionate, ciudate," cu pumnul încleştat, cu chipul asemănător unui ucigaş. Dar Jea, rapidă precum fulgerul, ţâşni afară pe uşă, iar ei o auziră alergând în sus pe scări.

Tatăl rămase o clipă uitându-se la uşă. I fin® îndrăgostite 453

Apoi, asemenea unui animal înfrânt, se întoarse şi-şi reluă locul lângă

foc.

Gudrun era albă ca varul. Din liniştea profundă, se au&i vocea mamei spunând rece şi mânioasă:

— ■ Ei bine, n-ar trebui să o bagi prea mult în seamă.

Din nou se lăsă tăcerea şi fiecare îşi urmă

45°

şirul propriu atlD.H. Lawiem

emoţiilor şi al gândurilor.

Deodată uşa se deschise din nou. Intră

Ursula, cu pălăria pa cap şi cu haina de blană, iar în mână cu o mică

valiză.

— La revedere, spuse ea, pe tonul ei enervărit, vfesel, aproil pe ironici Plec.

Şi în clipa următoare uşa se închise, auziră cealaltă uşa de afară, apoi paşii ei repezi mergând pe aleea din grădină, poartH

trântindu-se şi paşii uşOri nu se mai auziră. In casă se aşternu o tăcere mormântală.

Ursula se duse direct la gară, mergând

repede şi fără să-i pese de Cei din jur, de parcă

zbura. Nu era nici un tren, aşa că trebui să

meargă pe jos până la nodul de cale ferată.

Pe măsura ce mergea prin întuneric, începu stf plângă, şi vărsă lacrimi amare, cuprinsă de o durere surdă, sfâşietoare, ca a unui copil, cât ţinu drumul şi în tren. Timpul

trecu fără să-şi dea seama, nu ştia unde şe află şi nici ce se întâmplă cu ea. Doar

continua să plângă dfl adâncul infinit al durerii deznădăjduite, al tristeţii nemăsurate, cu o durere teribilă a unui

copil care nu

Minei îndrăgostite

m

cunoaşte limite. lotuşi vocea ei avea aceeaşi veselie de neînfrânt în timp® vorbea cu

proprietăreasa lui Birkin la uşă:

— Bună seara! Domnul Birkin e acasă? Pot să-l văd?

— Da, e acasă. E în birou.

. Ursula sc strecură pe lângă femeie. Uşa ; de la birou, se deschise. Ii auzise vocea Ursulei.

— Bună! exclamă el surprins, văzând-o cum stă acolo^ca valiza în mână

şi cu urmele deilacrimi pe obraji.

; Ursula făcea parte dintre acei oameni care plâng fără să lasi să se vadă

multe urme, precum un copil.