— Arăt rău? întrebă ea, retrăgându-se.

. — Nu, de ce? Intră.

Ii luă geanta din mâni şi intr&ră în birou.

IAcolo, buzele ei începură să tremure ca cele ale unui copil ture-şi aduce din nou aminte, şi lacrimile izvorâră din nou.

—Ce s-a întâmplat? o întrebă din nou; după ce se mai linişti.

Dar ea nu făcu decât să-şi înfunde faţa adânc în umărul lui, plină de durere, ca un copil care nu poate să spună.

R — Deci, ce s-a întâmplat?

Deodată ea se desprinse, îşi şterse ochii, îşi recapătă Ităpânirea de sine şi se duse să se aşeze pe scaun, r — Tata m-a lovit, spuse ea, stând ghemuită, ca o pasăre îilfoiată, cu ochii foarte strălucitori.

[• — De ce? întrebă el.

I

Ea îşi feri privirea şi nu vru să răspundă. Nările ei sensibile şi buzele tremurătoare aveau o roşeaţă înduioşătoare. [ — De ce?

repetă el întrebarea, cu vocea lui ciudată, domoală, dar

pătrunzătoare.

Ea îi aruncă o privire, destul de

sfidător, i — Pentru că i-am spus că

mă mărit mâine, iar el m-a bruscat.

— De ce te-a bruscat?

Gura ei se lăsă din nou în jos, îşi aduse aminte de scena aceea încă o dată şi lacrimile îi apărură din nou.

— Pentru că am spus că nu-i pasă — şi aşa e, e vorba doar de autoritatea lui care e rănită, spuse ea, cu gura schimonosită de plâns tot timpul cât vorbi, aşa că Birkin aproape că zâmbi.

Totul i se părea aşa de copilăresc. Totuşi nu era aşa/ era un conflict de moarte, ea o rană adâncă.

—Nu e chiar adevărat, spuse el. Şi chiar dacă ar fi, n-ar trebui să spui asta.

— Ba este adevărat, aşa este, plânse ea şi n-o să mă las terorizată de iubirea lui prefăcută Mp când de fapt nu este — nu-i pasă,

cum ar putea să-i pese — nu.Minei îndrăgostite m

El rămase tăcut. Ursula îl emoţiona puternic.

—Atunci n-ar trebui să-l provoci, dacă nu poate, spuse Birkin calm.

—* Dar eu l-am iubit, se tângui ea. L-am iubit întotdeauna, iar el s-a comportat întotdeauna aşa cu mine.

Atunci e o iubire a contrariilor, spuse el. Nu-i da atenţie,

Totul va fi bine. Nu trebuie să disperi. — Ba da, plânse ea.

Trebuie, trebuie.

— De ce?

— N-am să-l mai văd niciodată.

—Nu imediat. Nu plânge, trebuia să te desparţi de el odalft şi-odată. Hai, nu plânge.

Se îndreptă spre ea şi îi sărută părul fin şi delicat, atingându. i obrajii umezi cu duioşie.

— Nu plânge, repetă el, nu mai plânge.

Ii ţinu capul lipit de el, strângând-o în braţe în tăcere.

In cele din urmă, ea se linişti. Apoi privi în sus cu ochii mari şi înspăimântaţi.

— Nu mă mai vrei? întrebă ea.

— Să te vreau?

Ochii lui întunecaţi şi ficşi o nedumereau şi nu-i ofereau un răspuns.

—^ Ai fi preferat să nu vin? îl întrebă ea, cuprinsă de nelinişte din nou, de teamă ca întrebarea să nu sune deplasat.

—Nu, răspunse el. Aş fi vrut să nu existe violenţe, atât de multe lucruri urâte, dar poate că era inevitabil.

Ea îl urmărea în tăcere. Birkin părea înmărmurit.f

— Dar unde am să stau? îl întrebă eă,

steţittdu-se umilită, i Birkin se gândi o

clipă.

—Aici, eu mine. Suntem tot atât dfe căsătoriţi astăzi pe cât

o să fim şi mâine. 452

D.H. LawrerU

— Dar...

— Am să-i spun doamnei Varley. Nu te mai gândi acum. ' El stătea