■ — Nu contează, zise el, totul e spre bine.
O sărută din nou, dulce, de mai multe ori.
I — Oare? întrebă ea.
E — Cu siguranţă, răspunse el. Stai, am să-mi iau şi eu revanşa.
Ursula râse brusc, cu o undă de sălbăticie în voce, şi-l înconjură cu braţele.
— Eşti al meu, iubirea mea, nu-i aşa? strigă ea, strângându-1 aproape.
—i> Da, spuse el, încet.
Vocea lui era aşa de blândă şi hotărâtă încât ea tăcu, de parcă asta i-ar fi fost menirea şi nu se putea împotrivi. Da, consimţea, dar asta se realizase fără voia ei. El o săruta încet, de mai mulf^ ori, cuprins de o.stare de fericire dulce şi tăcută, care aproape Ifhj opri inima -Ursulei. J
— Dragostea mea! exclamă ea, ridicându-şichipulşi privin du-1 cu o expresie înfricoşată, duioasă şi mirată, plină de extaz, j Oare totul era adevărat? Dar Ochii lui erau frumoşi, blânzi ii imuni faţă de orice tensiune sau nervozitate, frumoşi şi surâzi- tori, zâmbind uşor împreună cu ea. Fata îşi îngropă faţa sub uni fi rul lui, ascunzându-se de el, pentru că îi citea atât de bine gândurile; Ştia că o iubeşte şi se temea, simţea că se află într-fi lume stranie, într-un rai care tocmai prinsese contur în jurul ei, îşi dorea ca el să
fie pasional, pentru că pasiunea'era elementul ei. Dar: sentimentele lui erau atât de liniştite şi fragile, la fel precum spaţiul te sperie mai mult decât puterea.
Ea-şi înălţă din nou repede capul,
7-* Mă iubeşti? întrebă ea, repede, impulsiv.
—Da, răspunse el, neluîndu-i în seamă mişcarea, ci: doar liniştea.
Ştia că e adevărat. Se desprinse din strânsoare.
—Aşa şi trebuie, spuse, întorcându-se să privească drumul. Ai găsit inelele? /.
— Da.
Unde sunt?
—în buzunar.
Băgă mâna în buzunarul lui şi le scoase de acolo.
Nu mai avea linişte.
—Mergem? întrebă ea.
—Da, răspunse el.
Şi se urcară din nOu în maşină, lăsând în urma lor acest câmp de bătălie memorabil.
Trecură mai departe prin ţinutul sălbatic, înconjuraţii de lumina după-amiezei târzii, într-o mişcare lină, calmă şi aproape sublimă. Mintea lui Birkin era cufundată într-o linişte dul@$giar viaţa îi curgea prin vene aşa cum apa ţâşneşte dintr-o fântână arteziană. Se simţea ca un copil nou născut.
—Eşti fericit? îl‘întrebă ea, în stilul ei ciudat şi încântăt#fiii|
k — Da, veni răspunsul.
) — Şi eu, izbucni ea într-o stare extatică bruscă, înconju- rlndu-1 cu braţele şi strângându-1 cu putere la pieptul ei în timp te conducea maşina.
| — Nu mai conduce, spuse ea. Nu vreau să te văd făcând mereu ceva.
I — Nu, spuse el. O să încheiem mica noastră excursie şi apoi iuntem liberi.
[ — Vom fi, iubitule, vom fi, strigă ea încântată, sărutându-1 în t imp ce el se întoarse spre ea.
I Continuă să conducă, cuprins de o nouă stare ciudată de vigilenţă, căci tensiunea care-i cuprinsese mintea dispăruse. Părea să fie conştient de tot ce se întâmpla, tot trupul îi era alert de conştiinţa simplă şi strălucitoare, de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn, asemeni unui lucru care se naşte, ca o pasăre care iese din ou şi întâmpină un nou univers.
| Coborâră în amurg un deal abrupt şi deodată Ursula recunoscu la dreapta ei, jos în vale, conturul catedralei Southwell82.
I — Am ajuns aici! exclamă ea cu plăcere.
Catedrala rigidă, sumbră şi urâtă era învăluită de întunericul nopţii care se lăsa în timp ce ei intrau în oraşul micuţ, cu luminile aurii care păreau nişte lespezi deschise în vitrinele magazinelor. | — Tata a dus-o pe mama aici, spuse ea, atunci când s-au cunoscut prima dată. Tata adoră, adoră catedrala.
Tu nu?
1 — Ba da. Arată ca nişte cristale de cuarţ care ţâşnesc din valea întunecată*
Vom lua ceaiul la „Saracen’s Head”,4fi.
In timp ce coborau din maşină, auziră clopotele catedralei intonând un imn atunci când bătu ora şase.
„Slavă ţie, Doamne, îţi aduc, în astă seară Pentru toate binecuvântările zilei83—”
82 Situată la douăsprezece mile nord-est de Nottingham. Stilul dominant este cel normand, dar turlele înalte din plumb s-au adăugat la turnurile dinspre apus în 1879-1880.
