iwt Imaginează-ţi că ne-am petrecut zilele aici! spuse Ursula,

— Ştiu, exclamă Gudrun. E prea şocant. Cum trebuie să fim oare, dacă suntem conţinutul acestor încăperi? rr— Oribil! spuse Ursula. Asta este.

Şi recunoscu coperţi pe jumătate arse din revista Vogue, poza pe jumătate arse, zăcând sub grătar, cu femei în rochii lungi. I

Se duseră în salon. Din nou aer închis, fără greutate sad substanţă, ci doar un sentiment intolerabil că eşti prizonierul neantului, acolo printre hârtii.

Bucătăria arăta ceva mai reală datorită podelei cu gresie roşie şi a sobei, dar era rece şi oribilă. 1

Cele două fete urcară încet scările, cu paşi care parcă răsunată a gol.

Fiecare sunet avea ecou chiar în inimile lor. Păşiră apăsat prin coridorul gol. Lângă peretele din dormitorul Ursulei se aflau1' lucrurile ei: un cufăr, un coşuleţ de lucru, nişte cărţi, haine risiJ pite, o cutie de pălării întinse dezordonat în goliciunea generală învăluită de lumina amurgului.

— O privelişte înveselitoare, nu? spuse Ursula, privind în jos la lucrurile ei abandonate.

— Foarte înveselitoare, spuse şi Gudrun.

Cele două fete începură să care totul până jos în faţa uşii principale.

Făcură acelaşi drum iar şi iar, făcând să răsune ecoul paşilor lor. întregul loc părea să răsune în jurul lor cu un zgomot surd, de inutilitate deşartă. In spate, camerele goale, invizibile trimiteau o vibraţie aproape obscenă.

Transportară ultimele lucruri aproape în fugă până la uşă.

Dar era frig. îl aşteptau pe Birkin, care avea să vină cu maşina. Intrară din nou în casă şi urcară la etaj, până în camera părinţilor ale căror ferestre dădeau înspre stradă şi spre! câmpurile peste care cădea un apus striat cu negru şi roşu, lipsit de lumină.

Se aşezară în firida ferestrei şi aşteptară. Amândouă se uitau prin cameră.

Era goală şi atât de lipsită de expresie încât era aproape oribilă.

— Crede-mă, spuse Ursula, camera asta n-ar putea

să fie un sanctuar, nu-i aşa? Gudrun îşi trecu

privirea prin cameră încet.

I — Imposibil, răspunse ea.

I — Când mă gândesc Ia felul în care au trăit, mama şi tata, la Iubirea lor, la căsnicia lor, la noi toţi copiii şi la modul în care am iost crescuţi.. .Ai îndura o astfel de viaţă, Prune? I — Nu, Ursula.

■ — Totul pare atât de inutil, vieţile lor atât de lipsite de sens. (!rede-mă, dacă nu s-ar fi întâlnit, dacă nu s-ar fi căsătorit şi n-ar fi locuit împreună, n-ar mai fi avut nici o importanţă, nu-i aşa? I — Desigur — n-ai de unde să ştii, răspunse Gudrun. I — Nu. Dar dacă aş fi convinsă că viaţa mea va fi ca a lor, Prune — şi o prinse pe Gudrun de braţ — aş fugi.

> Gudrun tăcu câteva clipe. ţ — De fapt, nu poţi să accepţi o viaţă

obişnuită, pur şi simplu nu poţi, răspunse Gudrun. In cazul tău, Ursula, este cu totul altceva. Alături de Birkin nu o să ai parte de aşa ceva. El e o persoană deosebită. Dar cu un om obişnuit, a cărui viaţă se derulează întrun singur loc, căsătoria e pur şi simplu imposibilă. Poate că există, şi chiar există, mii de femei care asta îşi doresc şi care nu ar concepe altceva. Dar numai gândul la asta mă înnebuneşte. Trebuie să fii liber, mai presus de orice trebuie să fii liber. Poţi să renunţi la orice altceva, dar trebuie să fii liber — să nu fii ca o adresă: strada Pinchbeck, nr. 7, sau Somerset Drive, sau Short- lands. Nici un om nu va fi în stare să fie fericit în felul acesta.

Nimeni! Ca să te căsătoreşti trebuie să ai lângă tine un om independent sau orice altceva, un tovarăş de arme, un Glucksritter 96 . Un om cu un anumit statut în societate e imposibil, de-a dreptul imposibil.

—Ce cuvânt minunat: un Glucksritter! spuse Ursula. Cu mult mai drăguţ

decât „un mercenar al destinului”;

96Aventurier (germ.).

—

— Da, nu-i aşa? Aş zgudui lumea cu un jjfemei îndrăgostite Glucksritter.

Dar un cămin, o gospodărie! Ursula, ce-ar însemna asta? Spune-mi! 455

— Ştiu, noi am avut un cămin, şi asta e suficient pentru mine.

— Prea suficient, zise Gudrun.

— „Micuţa casă cenuşie din Vest”97, cită Ursula ironic. V Creează şi impresia de cenuşiu, spuse Gudrun, posomorâţi,

Fură întrerupte de zgomotul maşinii. Venise Birkin. Ursul* era surprinsă

că se simţea atât de uşurată, că se eliberase atât di brusc de problema caselor cenuşii din Vest.

'îi auziră pantofii bocănind pe pardoseala din holul dl dedesubt.

— Bună, strigă el, iar vocea

răsună ca un ecou viu prin caii,

Ursula zâmbi în sinea ei. Şi lui îi

era teamă de acel loc. ^ — Bună,

suntem aici, strigă ea în jos.

Şi-l auziră urcând repede pe scări.

— E ca o casă cu stafii, spuse el.

— Casele astea nu au stafii. Nu au avut niciodată o personalitate şi doar un loc cu personalitate poate avea o stafie, spuse Gudrun.

— Cred că aşa e. Jeliţi amândouă trecutul?

— Da, răspunse Gudrun supărată.

Ursula râse.

— Nu jelim ce-a fost, ci faptul că a

existat vreodată, spuse ea. Aha,

răspunse el uşurat.