Ce s-a întâmplat? zicea el. A fost prea mult pentru tine?
Dar ea nu auzi nimic.
Când îşi reveni, se ridică în picioare şi privi în jur uimită. Chipul ei era alb, iar ochii strălucitori şi dilataţi.
— Ce s-a întâmplat? repetă el. Nu te simţi bine?
Ea îl privi cu ochii strălucitori care păreau să fi suferit o transformare şi râse cu o veselie teribilă. jjfemei îndrăgostite
513
—r- Nu, strigă ea, cu o bucurie triumfătoare. A fost momentul suprem al vieţii mele.
Şi îl privi râzând în stilul ei strălucitor şi vanitos, ca cineva care e posedat.
O lamă ascuţită păru să-i pătrundă în inimă lui Gerald, dar nu-i păsa sau nu băgă de seamă.
Urcară din nou panta şi coborâră zburând prin flacăra albă, splendid, minunat. Gudrun râdea îmbujorată, pudrată cu cristale de zăpadă, în timp ce Gerald conducea perfect. Simţea că e în stare să conducă sania cu mare precizie, aproape că era în stare să o facă, să străpungă aerul şi să pătrundă
până în inima cerului.
1se păru că sania care zbura era însăşi forţa lui şi nu trebuia decât
să-şi mişte braţele, mişcarea era a lui proprie. Cercetară pârtiile mari pentru a găsi o altă pistă. Gerald credea că trebuie; să mul fie alta, mai bună decât ce descoperiseră. Şi găsi ceea ce-şi doreii; o pantă perfectă, lungă, teribil de abruptă, trecând pe lângă ban unei scânci şi ajungând între copacii de la poale. Era periculos, ştia. Dar mai ştia că ar putea conduce sania printre degetelo mâinii sale.
Primele' Mie trecură într-un extaz de mişcare: mers cu sania, schi, patinaj, mişcându-se cu o viteză intensă şi într-o mare albă de lumitiă care depăşea viaţa însăşi şi purta sufletele omeneşti dincolo, într-o lume abstractă, inumană a vitezei, a greutăţii şi a zăpezii veşnice şi îngheţate.
Ochii lui Gerald devenită duri şi ciudaţi şi în timp ce trecea pe schiuri semăna mai degrabă cu o apariţie plină de putere,; profetică, decât cu un om, iar muşchii săi elastici urmau o traiectorie perfectă, lină, în timp ce trupul înainta într-un zbor pur, nepăsătorifimpefional, gonind cu viteză
maximă de-a lungul unei linii perfecte de forţă.
Din fericirei’%tf-oI zi* ninse şi tîebuiră să* stea cu toţii în cabană, altminteri, aşa cum spunea Birkin, şi-ar pierde toţi minţile, ar începe să
scoată strigăte şi urlete ca o specie ciudată, necunoscută, de oameni ai zăpezilor.
In după-amiaza acelei zile Ursula stătu în sala de reuniuni, discutând cu Loerke. Acesta păruse nefericit în ultima vreme. Era plin de viaţă şi de un umor răutăcios,- ca de obicei.
Dar Ursula crezuse că era posomorât dintr-un anume motiv, Nici partenerul său, tânărul masiv, blond şi chipeş nu era prea bine dispus, învârtindu-se primprejur de parcă nu-şi găsea locul sau era ţinut într-un fel de supunere, împotriva căreia se revolta;
Loerke abia dacă discutase cu Gudrun. Pe de altă parte, însoţitorul lui îi acordase tot timpul o atenţie delicată şi extrem de respectuoasă. Gudrun dorea să discute cu Loerke. Era sculptor şi voia să-i afle părerile despre arta sa. Iar chipul lui o intriga. Avea înfăţişarea unui Mc vagabond, ceea ce o intriga, şi aerul unui bătrânel, care o interesa, şi apoi, pe lângă asta un fel de singurătate
ciudată, o însuşire de a tfăî singur şi fără să intre iiD.H. Lawrernt
în contact cu nimeni, ceea ce o făcea să-l considere un artist. Era un palavragiu, o coţofană, un ins care făcea glume răutăcioase,
uneori foarte inspirate, dar de cele mai multe ori proaste. Şi putea citi în ochii lui căprui, ca de spiriduş, o privire întunecată a nefericirii materiale, care se ascundea în spatele giumbuşlucurilor sale mărunte.
Chipul lui o interesa, era chipul unui copil, aproape o haimana. Iar el nu depunea nici un efort să ascundă asta. întotdeauna purta un costum simplu, din loden, cu pantaloni bufanţi prinşi sub genunchi. Picioarele îi erau slabe şi nu se străduia deloc să ascundă acest lucru, ceea ce era în sine un lucru remarcabil la un neamţ. Nu încerca să se dea bine pe lângă
nimeni niciodată, câtuşi de puţin, ci rămânea el însuşi, în ciuda veseliei lui aparente.
Leitner, însoţitorul lui, era un adevărat sportiv, foarte chipeş, cu membre puternice şi ochi albaştri. Loerke mergea la săniuş sau la patinaj, dar nu stătea mult, căci nu era pasionat de asta. Iar nările sale fine, subţiri, nările unei haimanale de rasă pură, fremătau de dispreţ la giumbuşlucurile spectaculoase de gimnastică ale lui Leitner. Era clar că cei doi bărbaţi care călătoriseră şi trăiseră împreună, împărţind totul, ajunseseră acum să se urască. Leitner îl ura pe Loerke cu ura unui om rănit, o ură neputincioasă, iar Loerke îl trata pe Leitner cu un uşor dispreţ şi sarcasm. Curând cei doi trebuiau să se despartă.
Abia dacă mai stăteau împreună de pe acum. Leitner se ataşa când de unul sau altul, întotdeauna respectuos, iar Loerke stătea mult timp singur.
Când ieşea afară purta o şapcă westfaliană, o bonetă de catifea maro cu urechi mari din catifea maro lăsate în jos, aşa că arăta ca un iepure cu urechile pleoştite, sau ca un duh al munţilor. Faţa îi era maro-roşiatică, iar pielea uscată şi netedă părea că se încreţeşte la fiecare expresie nouă care apărea pe ea. Ochii erau atrăgători, căprui, plini, ca ai unui iepure, ai unui spiriduş, sau ca ochii unei fiinţe pierdute care are 6 expresie ciudată, prostită şi depravată de cunoaştere, cu licărul jucăuş al unui foc straniu.
De câte ori încerca Gudrun să-i vorbească el se retrăgea timid, privind-o cu ochii lui atenţi şi întunecaţi, dar fără să se apropie de ea. © jjfemei îndrăgostite
517 făcuse să simtă că franceza ei stricată şi germana încă
şi mai slabă îl dezgustau. In ceea ce priveşti» engleza lui stâlcită, era mult prea stângaci în folosirea ei': Dat, totuşi, înţelegea foarte mult din ceea ce se vorbea. Iar Gudrulti enervată, îl lăsă în pace.
Cu toate astea, în această după-amiază ea veni în salon în timp ce el discuta cu Ursula. Părul lui frumos, negru, îi aduceu cumva aminte de un liliac —1 părea aşa de subţire pe capul lui rotund şi inteligent, şi rărit pe la tâmple. Stătea încovoiat? de parcă spiritul Iui ar fi fost asemenea unui liliac. Iar Gudrun ■vedea că-i făcea oarecare confidenţe Ursulei, vorbind
fără che£ încet, confesându-ise plin de reticenţe şi incomplet. Gudrun merse şi se aşeză lângă sora ei.
El o privi, apoi îşi întoarse iar privirea, ca şi cum ni-ar observat-o. Dar, de fapt, era foarte interesat de ea,
— Ce interesant, Prune, zise Ursula, întorcându-se către sora ei, Herr Loerke lucrcâză la o mare frescă pentru peretele exterior, din stradă, al unei fabrici din Koln131132.
Ea se uită la el, la mâinile lui subţiri, uscăţive, nervoase? ce părea sensibile şi cumva, ca nişte labe, ca nişte griffes 321 , inumane. — Din ce?
întrebă ea. ■ — Aus wăs?*10 repetă Ursula. :
-----Granit, răspunse el. *
Urmară imediat o , serie de întrebări şi răspunsuri
