Quel travail est-ce que vous avez fait?2li Izbucni într-un amestec de franceză şi italiană, folosind instinctiv o limbă străină
atunci când vorbea cu ea.
— N-aţi lucrat niciodată în adevăratul sens al cuvântului, îi spuse el, cu sarcasm.
— Ba da, răspunse ea, am muncit. Şi lucrez în continuare, acum muncesc să-mi câştig traiul.
El făcu o pauză, n-o slăbi din ochi, apoi abandonă total subiectul. I se părea că ea nu ia lucrurile în serios. — Dar dumneata ai muncit vreodată în adevăratul sens al
cuvântului? îl întrebă Ursula.
O privi neîncrezător.
— Da, răspunse el, cu un lătrat ostil, ştiu ce înseamnă să zaci în pat trei zile pentru că nu ai ce mânca.
Gudrun îl privea cu ochi mari, serioşi, care păreau să stoarcă din el confesiunea aşa cum e scoasă măduva dintr-un os. Cu toată fiinţa lui se împotrivea să se destănuie. Şi totuşi ochii ei mari, gravi, aţintiţi asupra lui păreau să-i deschidă o supapă în vene şi fără să vrea începu să
povestească.
— Tatăl meu a fost un om căruia nu-i plăcea munca, mamă n-am avut. Am locuit în Austria. Cum trăiam? Ha! — cumva! De obicei într-o cameră
împreună cu alte trei familii, câte una aşezată într-un colţ, iar toaleta în mijlocul camerei, o oală cu un capac deasupra, ha! Aveam doi fraţi şi o soră
şi din când în când mai era şi câte o femeie cu tata. Era un om liber, în felul său — s-ar fi bătut cu orice bărbat din oraş — un oraş cu garnizoană — şi era şi un om cam pricăjit. Dar refuza să muncească pentru cineva, se hotărâse să nu facă asta şi nu o făcea. jjfemei îndrăgostite 521
— Şi cum trăiaţi atunci? întrebă Ursula.
El o privi — apoi, brusc, pe Gudrun.
— înţelegi? o întrebă el.
— Suficient, răspunse ea.
Privirile li se întâlniră o clipă. Apoi el îşi întoarse privirea, Refuză să mai vorbească.
— Şi cum ai devenit sculptor? îl întrebă Ursula.
— Cum am devenit sculptor... făcu o pauză. Dunque... reluf) el, într-un alt fel de stil şi începând să vorbească în franceză, când am mai crescut —
obişnuiam să fur din piaţă. Mai târziu m-am duş să muncesc — ştanţam sticle de pământ înainte să fie băgate în cuptor. Era o fabrică de sticle din lut. Acolo am început să fac modele. Intr-o zi m-am săturat. Am stat toată
ziua la soare şi nu m-am dus la lucru. După care am plecat pe jos la Miinchen, apoi în Italia *— cerşind, cerşind orice. Italienii au fost foarte buni du mine, s-au purtat frumos şi onorabil cu mine. De la Bozen la Roma, aproape în fiecare seară am avut ce mânca şi unde dormi, poate un pat de paie pe care l-am împărţit cu câte un ţăranjli iubesc pe italieni din tot sufletul... Dunque, adesso — mainte nant 13414— am câştigat o mie de lire întrun an, sau poate două mii.1 Privi în jos, şi se întrerupse din vorbit.
Gudrun îi privea pielea frumoasă, netedă şi lucioasă, arsă de soare, bine întinsă peste tâmplele pline, părul cu fir subţire şi mustaţa groasă, aspră ca o perie, tăiată scurt deasupra gurii mobile şi cam neconturată. Ce vârstă aveţi? îl întrebă ea.
El o privi cu ochii săi uimiţi, plini, ca de spiriduş.
— Wie altl repetă el şi avu o ezitare.
Era în mod evident una dintre reţinerile sale. 52-2.D.H. Lawretm
-— Dumneavoastră câţi ani aveţi? întrebă el, fără să-i răspundă.
— Am douăzeci şi şase, îi răspunse ea.
— Douăzeci şi şase, repetă el, privind-o în ochi. Apoi făcu o pauză, după
care zise: Und Ihr Herr gemahl, wie alt ist er?13515
134 .4 Deci, acum, acum (amestec de italiană şi franceză).
135 .5 Şi soţul dumneavoastră, câţi ani are? (germ.)
Cine? întrebă Gudrun.
— Soţul tău, zise Ursula, cu oarecare ironie. pft Nu sunt
măritată, zise Gudrun în engleză, apoi îi răspunse în
germană: Are treizeci şi unu de ani.
Dar Loerke o urmărea îndeaproape, eu ochii săi ciudaţi, plini şi
bănuitori. Era ceva în Gudrun care părea în acord cu el. Era asemenea acelor „omuleţi” care nu au suflet şi care şi-au găsit perechea într-o fiinţă
omenească. Dar suferi din cauza acestei descoperiri. Şi ea era fascinată de el, fascinată precum o fiinţă ciudată, precum un iepure sau un liliac sau ca o focă brună care ar fi început să-i vorbească. Dar ea mai ştia că el era inconştient de puterea lui extraordinară de înţelegere, de a sesiza linia vieţii ei. El nu-şi cunoştea propria putere. Nu ştia cum, cu ochii săi rotunzi, resemnaţi şi atenţi, putea privi în adâncul fiinţei ei şi să o descopere, aşa cum era, şi să-i afle secretele. Nu voia decât să fie ea însăşi — o cunoştea bine, printr-o cunoaştere subconştien- tă, ciudată, lipsită de iluzii şi speranţe.
Pentru Gudrun, Loerke era piatra de temelie a întregii ei vieţi. Toţi ceilalţi aveau iluziile lor, trebuiau să le aibă, să aibă un trecut şi un viitor.
