— Ce planuri ai pentru mâine? îl întrebă ea nepăsătoare, în vreme ce inima îi bătea tare, iar ochii erau atât de aprinşi de a nervozitate ciudată, aşa că-şi dădu seama că nu se putea ca el sâ nu observe.
Dar mai ştia că era de-a dreptul orb, orb ca un lup care o priveşte. Se dădea o bătălie stranie între conştiinţa ei obişnuită şi conştiinţa lui neobişnuită, supranaturală ca magia neagră. 1 —- Nu ştiu, răspunse el, ţie ce ţi-ar plăcea să faci?
Vorbele lui răsunau goale, iar mintea îi era absentă.
— O, spuse ea, cu un oarecare protest, sunt gata pentru orice — orice mi-ar conveni, sunt convinsă de asta.
Iar în sinea ei spuse: "Doamne, de ce sunt aşa de agitată, de*| ce eşti aşa de agitată, proasto! Dacă observă asta, s-a sfârşi» pentru totdeauna — ştii că
s-a terminat pentru totdeauna, dacă vede starea absurdă în care te afli.”
Şi zâmbi în sinea ei de parcă totul ar fi fost o joacă de copii.: Intre timp inima aproape îi cedă, simţi că e gata să leşine, lll vedea în oglindă cum stătea în spatele ei, înalt şi aplecat deasupră-i — blond şi teribil de înfricoşător. Aruncă o privire pe furiş la imaginea Iui din oglindă, dorind să dea orice pentru ca el să nu ştie că ea l-ar putea vedea. Nu ştia că ea poate să-i vadă imaginea în oglindă. Privea inconştient, cu ochi
strălucitori, la capul ei, la părul care-i cădea liber în timp ce-1 peria cu mişcări sălbatice şi agitate. îşi ţinea capul aplecat într-o parte şi continua să-şi tot perie părul de zor, cu mişcări aprige. Pentru nimic în lume n-ar fi fost în stare să se întoarcă şi să-l privească. Pentru ; nimic în lume n-ar fi fost în stare. Iar acest fapt o făcu să se prăbuşească aproape la pământ, ca într-un leşin, neputincioasă, istovită. Era conştientă de silueta lui înfricoşătoare, stânje 496
D.H. Lawro^t nitoare, stând aproape în spatele
ei, era conştientă de asemenea de pieptul lui puternic, tare, de neînfrânt care îi atingea spatele. Şi simţi că nu mai poate suporta, în câteva minute îi va cădea la picioare, se va umili şi-l va lăsa s-o distrugă.
Acest gând îi străfulgeră întreaga inteligenţă pătrunzătoare şi prezenţa de spirit. Nu îndrăznea să se întoarcă spre el, iar el stătea acolo nemişcat, de neînvins. Strângându-şi toate puterile, spuse pe un ton plin, răsunător şi nepăsător, în care pusese tot ce-i mai rămăsese din stăpânirea de sine:
— N-ai vrea să te uiţi în geanta aceea de acolo şi să-mi dai...
Aici puterile o lăsară. „Să-mi dea...
să-mi dea ce?” strigă ea în tăcere în
sinea ei.
Dar el se întorsese şi plecase, surprins şi nedumerit că ea îi cere să se uite în geanta pe care întotdeauna o ţinea ca pe un lucru atât de personal.
Acum se întoarse şi ea, cu chipul palid, cu ochii negri, străfulgerând de o agitaţie neobişnuită, puternică. II văzu cum se apleacă să ia geanta, desfăcând cureaua care era strânsă slab, fără să-şi dea seama ce face.
— Ce să-ţi dau? întrebă el.
— Ah, o cutiuţă din email... galbenă... care are desenat un cormoran ce-şi ciuguleşte pieptul.
Se îndreptă către el, aplecându-şi braţul frumos, gol, şi răscoli printre lucruri, până scoase la iveală cutia, care avea un desen deosebit.
Asta e, vezi? zise ea, trecându-i-o pe sub nas.
Iar el era nedumerit acum. Rămase să strângă la loc geanta, în timp ce ea îşi aranjă repede părul pentru noapte şi se aşeză să-şi desfacă pantofii. Nu voia să se mai întoarcă cu spatele la el.
El era surprins, frustrat, dar fără să fie conştient de asta. Acum el era în puterea ei. Ştia că nu-şi dăduse seama de panica ei teribilă. Totuşi inima îi bătea puternic. Ce proastă, proastă mai era, să ajungă într-o asemenea stare! Ii mulţumea lui Dumnezeu pentru orbirea prostească a lui Gerald.
Slavă Domnului că nu văzuse nimic.
Ea stătea desfăcându-şi şireturile şi el, la rândul lui, începu să se dezbrace.
Slavă Domnului că acea criză trecuse. Aproape că ţinea din nou la el, aproape se simţea îndrăgostită de el.
O, Gerald, râse ea dulce, tachinându-1, vai ce teatru ttl mai jucat cu fiica profesorului, nu-i aşa?
— Ce teatru? întrebă el, privind în jur.
— Nu-i aşa că s-a îndrăgostit de tine, vai, Doamne, nu-i aşa? zise Gudrun într-una dintre dispoziţiile ei cele mai vesele, mul atrăgătoare.
— Mă îndoiesc, zise el.
— Te îndoieşti! îl tachină ea. Vai, biata fată cred că c copleşită în acest moment, moare după tine. Crede că eşti minunat, o, sublim, cel mai drăguţ
din câţi bărbaţi sunt pe lume. Zău aşa, nu-i amuzant?
— De ce să fie amuzant, ce-i amuzant? întrebă el.
— Păi felul în care te purtai cu ea, zise ea cu un oarecarei reproş care-i zgudui mândria masculină. Zău aşa, Gerald, biata fată!
-— Nu i-am făcut nimic, spuse el.
— O, a fost de-a dreptul ruşinos felul în care puteai să o ridici în aer.
— Aşa e dansul, răspunse el, cu un rânjet strălucitor.
— Ha-ha-ha, râse Gudrun.
Ironia ei îi înfiora muşchii ca nişte ecouri ciudate. Când dormi, părea că se ghemuieşte în pat, încolăcit în propria-i putere, care totuşi era superficială.
Şi Gudrun dormi profund, un somn victorios. Se trezi aproape brusc.
