Filosoful Immanuel Kant (1 785/1 994) s-a ocupat de factorii nonraţionali care influenţează luarea deciziilor cu mult înainte ca psihologia să îi descopere. El credea în îndeplinirea obliga
ţiilor morale, dar a avertizat cu privire la acţiunile bazate exclusiv pe reacţiile emoţionale. Kant (1 785/1994) scria că actele de iubire nu trebuie să fie îndeplinite doar pe baza unor „înclinaţii sensibile" sau a „compasiunii simpatetice" (p. 20). În schimb, actele de iubire trebuie să fie realizate ca urmare a unui sentiment al datoriei. Aplicat psihologilor, Kant nu ar dori ca aceştia să furnizeze servicii pro bono dintr-un sentiment spontan de simpatie faţă de un pacient. Dimpotrivă, el ar dori ca psihologii să facă aceste acte pentru că au constatat că o asemenea acţiune este în concordanţă cu datoriile lor etice. Astfel, psihologii pot întâlni un pacient oarecare care să le provoace o anumită simpatie şi să decidă să îi ofere acestuia servicii de asistenţă cu un Dileme etice în psihoterapie ■ Competenţa profesională
176
cost redus. Kant ar fi considerat reacţia emoţională ca fiind irelevantă pentru luarea deciziei şi ar fi susţinut că psihologul respectiv ar fi trebuit să ofere acele servicii unui pacient aflat în nevoie, indiferent dacă acel pacient îi producea sau nu vreo reacţie emoţională profundă.
Lipsa de apreciere a lui Kant faţă de toate emoţiile poate părea oarecum extremă, dihotomică şi neconcordantă cu unele dintre motivaţiile psihologilor de a-şi oferi serviciile. Totuşi, perspectiva lui asupra rolului datoriei şi al emoţiilor în luarea deciziilor etice este una utilă: psihologii nu îşi pot permite izbucniri spontane de compasiune care să îi facă să se suprasolicite în diferite activităţi.
Uneori psihologii pot refuza îndeplinirea unor obligaţii fără
a-şi acorda timpul de a se gândi mai întâi cu atenţie la ele. Să
analizăm următoarea situaţie:
O psihologă cu resentimente
O psihologă, dintr-un impuls spontan de simpatie faţă deun pacient, a fost de acord să îl trateze contra unui onorariuredus, estimând că pacientul ar fi avut nevoie de zece, cel multcincisprezece şedinţe de terapie. După un an de terapie cu pacientul respectiv, ea încă nu putea întrevedea finalul acesteia.
Psihologa a început să-şi regrete decizia şi să aibă resentimentefaţă de pacientul respectiv, pentru că fusese nevoită să respingă
alţi pacienţi care ar fi plătit mai mult, ca să poată continua să-lvadă pe acesta pentru un onorariu redus. Cu toate că avuseseopţiunea de a-i recomanda pacientului să meargă la un coleg,nu era adecvat din punct de vedere clinic să facă acest lucru şinu simţea că ar fi în concordanţă cu propria sa imagine de sineca profesionist atent.
SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
