gândurile pe care le avea, că fusese tulburat de ele şi că era 253
foarte motivat să le elimine. În termenii aculturaţiei, informarea părinţilor cu privire la faptul că fiica lor ar putea fi în pericol poate fi o strategie de asimilare. Unii psihologi pot considera în mod eronat că orice pericol faţă de o victimă identificabilă le dă
dreptul să o avertizeze, chiar dacă pericolul este unul îndepărtat sau poate fi disipat fără a fi avertizată potenţiala victimă (sau alte persoane care ar putea-o proteja). Percepţia le poate fi influenţată de factori precum teama de reclamaţii dacă s-ar întâmpla ceva în neregulă, experienţele personale trecute legate de diferite cazuri de pedofilie sau diferite reportaje de ştiri recente . .
Decizia de a raporta cazul poate fi şi dovada unei strategii de separare. De exemplu, unii psihologi pot avea atitudini puternice şi punitive faţă de infractorii sexuali şi prima lor reacţie ar putea fi ceva de genul: ,,Nu-mi pasă care sunt responsabilităţile mele profesionale. Oamenii aceştia trebuie opriţi". O explorare atentă
a strategiilor de integrare ar putea face ca psihologii să devină
conştienţi de sentimentele lor, să identifice cu claritate limitele rolurilor lor profesionale, să evalueze posibilele vulnerabilităţi ale raţionamentului lor şi să identifice faptele relevante ale cazului, precum şi valorile şi principiile aplicabile.
În cazul prezentat, psihologul a considerat că temerile pacientului erau ruminaţii caracteristice tulburării obsesiv-compulsive.
Cu toate acestea, date fiind posibilele consecinţe grave asupra unui copil, psihologul a instituit câteva strategii de optimizare a calităţii. A reevaluat periodic planul şi procedurile de tratament împreună cu pacientul, pentru a se asigura că acesta era în continuare angajat în procesul terapeutic (implicarea în terapie), s-a consultat cu alte câteva persoane (a solicitat inclusiv o consultaţie cu un psihiatru care la un moment dat îi prescrisese Dileme etice în psihoterapie■ Principiul binelui general...
