Psihologul care o trata avea o experienţă bogată şi se străduia să implementeze strategiile de optimizare a calităţii. El a încercat să o convingă pe pacientă să fie de acord să identifice ca obiectiv al tratamentul ei aspectele legate de bunăstarea copilului (implicarea în tratament) şi să o determine să fie de acord cu accesarea unei surse alternative de informaţii pentru a se asigura de starea de bine a nou-născutului, de exemplu să-i acorde psihologului permisiunea de a lua legătura cu pediatrul copilului (protecţie suplimentară). În mod ideal, psihologul ar fi avut nevoie de mai mult timp pentru a construi o relaţie de încredere, pentru a genera opţiuni şi a descoperi o modalitate certă de a se asigura că bebeluşul era în siguranţă, dar, în acest caz, el a considerat că trebuia să acţioneze cu rapiditate din cauza răspunsurilor evazive ale pacientei şi a aparentei ei nepăsări faţă de starea de bine a copilului.
Dat fiind faptul că pacienta nu se arăta ea singură preocupată
de siguranţa copilului şi dată fiind incapacitatea ei generală de a se gândi cu claritate la situaţiile în care se afla, psihologul a decis să o informeze pe pacientă că dacă nu îi oferă mai multe detalii, avea să sune la serviciul de protecţia copilului şi să solicite o anchetă. Mai exact, el a optat pentru prevalenţa primatului binelui general (starea de bine a bebeluşului) asupra respectului faţă de autonomia pacientei. Simţindu-se presată, pacienta i-a mai dat furioasă câteva detalii superficiale, dar într-o manieră
foarte reţinută. Simţind că informaţiile pe care ea i le furniza Dileme etice in psihoterapie ■ Principiul binelui general. ..
258
erau inadecvate, el a sunat la Protecţia Copilului pentru a solicita investigarea modului cum era îngrijit copilul.
În această situaţie, teama se pare că a jucat un rol pozitiv în deliberările psihologului - probabil punându-l pe acesta mai ferm în contact cu obligaţiile sale profesionale. Într-o anumită
măsură, el era preocupat de conduita bizară a pacientei sale, chiar dacă nu putea numi cu exactitate trăsăturile care îl deranjaseră atât de mult. Reflectând asupra situaţiei, el a realizat că
pauzele ei lungi înainte de a răspunde, răspunsurile reţinute şi eşecul de a-i susţine privirea îi reaminteau de pacienţi cu probleme grave de paranoia - o utilizare constructivă a euristicii reprezentativităţii. Psihologii vor avea adeseori reacţii emoţionale faţă de pacienţi, din motive care nu le sunt evidente. Credem că este dezirabil ca asemenea sentimente să fie identificate şi numite pentru a ajuta în procesul de luare a deciziilor.
Acest exemplu ilustrează că, în ciuda tuturor eforturilor, luarea unor decizii etice bune nu ne face întotdeauna să ne simţim bine şi că deciziile luate pot pune în pericol relaţia terapeutică. După ce a făcut toate eforturile şi după ce a primit atât de puţine informaţii, psihologul a simţit că nu avea altceva de ales decât să acţioneze în numele copilului, chiar dacă acest lucru putea duce la pierderea relaţiei cu acea pacientă.
Pericolul subapreciat faţă de si ne însuşi
Evident, psihologii nu îi pot forţa pe pacienţii lor să-şi înţeleagă propriul comportament, dar pot lua măsuri responsabile de a se asigura că pacienţii evaluează cât de cât corect pericolul în care s-ar putea afla. Iată un exemplu:
SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
