Gravitatea rănirii unei sportive
O psihologă ajuta o studentă sportivă să îşi îmbunătăţească
rezultatele. Sportiva i-a spus că nu de mult avusese un traumatism cerebral, dar că antrenorul ei îi recomandase să nu-i spună
medicului echipei din care făcea parte, pentru că acesta ar fi putut să nu-i permită să participe la competiţia care urma nu peste mult timp. Cu toate că era îngrijorată de faptul că urma să joace fiind rănită, ea nu voia să îl supere pe antrenorul ei personal, astfel că nu spusese nimic.
Date fiind cunoştinţele pe care le avea despre consecinţele devastatoare ale continuării activităţii sportive cu un traumatism care nu a fost corespunzător evaluat (medical), psihologa ştia că
medicul echipei trebuia să fie informat. În mod ideal, pacienta ar fi trebuit să-i spună ea însăşi medicului, dar ea ezita să o facă.
În ce punct al relaţiei terapeutice educarea pacientei ar putea aluneca pe panta persuasiunii, încurajării sau chiar a coerciţiei?
Dacă pacienta nu era de acord să îi spună ea însăşi medicului, psihologa trebuia să analizeze dacă avea sau nu vreo obligaţie legală de a-i raporta medicului ceea ce ştia despre traumatismul sportivei sau poate părinţilor ei, chiar fără consimţământul acesteia. Contextualizându-şi gândirea, în deliberarea sa psihologa s-ar fi putut folosi de amintirile imaginilor din reportaje pe care le văzuse recent despre unii jucători din Liga Naţională de SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
Fotbal care suferiseră multiple traumatisme, urmate de leziuni 261
cerebrale permanente. Deliberările ei ar fi putut fi diferite dacă
