278
la auzul cuvântului folosit în discursul său de către pacient, şiprobabil că a lăsat să se vadă această senzaţie şi pe chipul său.
Credea totuşi cu onestitate, că pacientul regreta comentariul pecare îl făcuse.
Ce ar fi de făcut într-o asemenea situaţie? Nimic din CodulEtic al APA nu abordează acest tip de întâmplări. Nu există
niciun drept legal al psihologului de a interveni în vreun fel însensul reacţiei sale de dezgust, dar nici nu ar fi putut avea vreunnecaz din partea vreunei comisii de autorizare a dreptului săude practică dacă nu ar fi intervenit în niciun fel, pentru că nuîncălca niciunul dintre articolele 3.01 sau 3.03. Pe de o parte,respectul faţă de autonomia pacientului i-ar putea impunepsihologului să lucreze asupra problematicii prezentate de cătrepacient şi să nu devieze conversaţia către problema psihologuluilegată de respectul şi protecţia faţă de grupurile marginalizateîn mod tradiţional. Pe de altă parte, psihologul simţea că imperativul binelui general putea fi în acest caz atât de puternic, încâtavea obligaţia de a aborda acele aspecte. Şi-a pus întrebareadacă avea suficiente motive care să justifice o intervenţie a sa înnumele vreunui principiu etic general, dacă o asemenea intervenţie ar fi avut vreo şansă reală de succes, dacă avea la dispoziţie alternative preferabile din punct de vedere moral şi dacă
avea posibilităţi de reducere a efectelor sau dacă existau posibileefecte negative ca urmare a încălcării principiului etic.
Psihologul a abordat problema într-un mod care să minimizeze efectele încălcării principiului stării de bine a pacientului.
I-a cerut pur şi simplu acestuia să nu mai folosească acel cuvântpentru că el personal îl consideră jignitor. Pacientul i-a explicatatunci că el crede că există printre afro-americani oameni de SAMUEL]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
