Specialiştilor le place să creadă că, atunci când se confruntă
41
cu luarea unei decizii etice complexe, ei vor „gândi lent" pentru a lua cea mai bună decizie posibilă, dar aceasta nu este în mod obligatoriu realitatea, ,, pentru că oamenii nu sunt obişnuiţi cu gândirea care presupune efort, [iar] disponibilitatea - adică
uşurinţa cu care ceva ne vine în minte - interferează cu raţionamentul într-o varietate de forme" (Rogerson şi alţii, 2011, p. 616).
De exemplu, când apare o problemă complexă şi stresantă, nu doar că Sistemul 1 poate interfera cu Sistemul 2 de gândire, ci poate avea chiar o prioritate imediată. Acest lucru are sens, întrucât deciziile luate în Sistemul 1 de gândire conduc frecvent la ieşirea rapidă din situaţiile stresante; totuşi, oamenii pot plăti mai târziu un preţ pentru că nu şi-au acordat timpul necesar pentru a explora mai în detaliu dilema respectivă. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, oamenii nu pot nici măcar să-şi de-a seama de greşeala din gândirea lor până foarte târziu, acesta fiind fenomenul, frecvent întâlnit, când ne întrebăm: La ce mi-o fi fost mintea?
Oamenii au tendinţa de a folosi mai puţin gândirea în Sistemul 2 atunci când sunt stresaţi (Kahneman 2012; Klein, 2009), chiar dacă cel mai adesea tocmai acela este momentul în care ar trebui să se bazeze mai mult pe acest sistem de gândire. Acest fenomen a mai fost descris şi de către Mullainathan şi Shafir (2013), care au observat că oamenii sunt mai înclinaţi să-şi diminueze autocontrolul atunci când încărcătura cognitivă, sau „lăţimea de bandă", este suprasolicitată. În consecinţă, sunt mai înclinaţi să se concentreze prea mult asupra problemei imediate şi cad pradă impulsurilor lor.
Dar este luarea deciziilor etice diferită? Până la urmă, nu sunt psihologii antrenaţi să ia decizii etice folosind Sistemul 2? Nu ar Dileme etice în psihoterapie■ De ce sunt alegerile etice atât de dificile?
