Cu excepţia consultărilor juridice cu un avocat privitoare la chestiuni legate de gestionarea riscului personal, psihologii trebuie să ia notiţe justificative despre toate consultaţiile pe care le primesc, rapoartele incluzând aspectele discutate, recomandările făcute, acţiunile întreprinse ulterior, motivarea alegerii acestora şi rezultatele obţinute. Consultanţii care lucrează în aceeaşi instituţie cu cei pe care îi sfătuiesc pot dori la rândul lor să-şi ia notiţe despre consultaţiile pe care le acordă, inclusiv pentru că, în cazul unor rezultate negative, ar putea fi atrasă
răspunderea legală a instituţiei respective.
Persoanele care pot aduce informaţii suplimentare sau membrii familiilor care acţionează ca nişte mijloace de protecţie în plus pot îndeplini un rol similar cu cel al consultanţilor, în SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTL!EB, MITCHELL M. HANDELSMAN
măsura în care pun pe primul plan interesul pacientului, fu.mi-119
zează informaţii importante sau le sugerează psihologilor reinterpretări ale datelor pe care aceştia le-au obţinut deja pe alte căi.
Mijloace su plimentare de protecţie
{verifica rea propriei activităţi)
Mijloacele suplimentare de protecţie se referă la surse adiţionale de informaţie. Un participant la un atelier de lucru numea aceste mijloace suplimentare de protecţie „curelele şi bretelele" tratamentului. Exemple de mijloace suplimentare de protecţie sunt listele scurte de lucruri de verificare, evaluările gradului de satisfacţie, măsurarea rezultatelor, informaţii obţinute din surse colaterale şi informaţiile primite de la alţi terapeuţi şi specialişti.
Medicii de familie sau preoţii pot furniza deseori informaţii folositoare. Într-un caz, chiar avocatul pacientului, care era şi vechi prieten de familie al acestuia, interesat în mod autentic de starea pacientului, i-a furnizat psihologului informaţii utile despre starea psihică a celui care apelase la tratament.
O psihologă care lucra cu pacienţi cu idei suicidare le dădea acestora să completeze o fişă de evaluare rapidă, care măsura ideaţia suicidară, de îndată ce pacienţii intrau în sala de aşteptare a cabinetului. Apoi, ea compara răspunsurile din chestionar cu comentariile pacientului. De obicei acestea erau congruente, dar nu întotdeauna. Uneori pacienţii povesteau în timpul şedinţei că se simţeau bine şi că aveau doar rareori gânduri suicidare, cu toate că formularul pe care îl completaseră indica un grad de stres mai ridicat. Această discrepanţă o alerta pe psihologă
că pacientul şi-ar putea ascunde ideaţia suicidară şi o ajuta să
exploreze aceste sentimente în mai mare detaliu.
Dileme etice în psihoterapie■ Modelul optimizării calităţii