o tulburare de personalitate borderline este, în sine, departe de 115
a fi de vreun ajutor. A o ajuta însă pe pacientă să înţeleagă că problemele cu care se confruntă sunt stările fluctuante de dispoziţie şi impulsivitatea, care la rândul lor generează comportamentul ei interpersonal disruptiv, poate fi însă mult mai util. Implicarea în tratament poate apărea ciar şi în situaţiile în care psihologii acţionează ca evaluatori şi nu ca psihoterapeuţi. Evaluările cu consecinţe externe pot creşte riscul legal pentru psihologi; rezultatele evaluării pot aduce daune intereselor celor examinaţi dacă în urma evaluării aceştia pierd şanse de promovare profesională sau nu obţin o nouă slujbă, sau pierd custodia copiilor.
În asemenea cazuri, pacienţii supăraţi pot reacţiona făcând tot felul de reclamaţii împotriva psihologului respectiv. Aceste evaluări se deosebesc de terapie prin faptul că scopul lor este acela de a furniza informaţii unei părţi terţe ( de exemplu un viitor angajator, o instanţă de judecată), şi nu de a promova starea de bine a pacientului. Cu toate acestea, psihologii pot reduce riscul furiei şi deazmăgirii celor evaluaţi dacă sunt foarte deschişi în explicarea scopului şi utilizării evaluării, atât verbal, cât şi în scris. Un proces de informare bine realizat poate include şi discuţii cu privire la emoţiile şi conflictele pe care le-ar putea resimţi persoanele examinate.
Consu lta rea
Să ne reîntoarcem la exemplul cazului doctorului Smith, prezentat la începutul acestui capitol. Dacă el ar fi căutat să se consulte cu cineva atunci când a observat că terapia bate pasul pe loc, el ar fi putut primi informaţii sau interpretări noi ale diferitelor aspecte clinice. O consultare cu un coleg sau supervizor Dileme etice în psihoterapie■ Modelul optimizării calităţii
116
l-ar fi putut ajuta, de asemenea, să reducă gradul de agitaţie emoţională proprie şi să analizeze cu mai multă claritate diferitele posibilităţi.
În cazul doctorului Smith o acţiune adecvată poate fi şi o consultaţie cu un specialist cu privire la propriile sale sentimente faţă de pacientă şi faţă de natura alianţei terapeutice (Castonguay, Constantino şi Holtforth, 2006). Consultaţiile implică adeseori discutarea factorilor emoţionali sau relaţionali, pentru că pacienţii evocă în mod frecvent anumite tipuri de emoţii în sufletele psihologilor care îi tratează. Unele reacţii emoţionale sunt blânde ( de exemplu, ,,Mă enervează ceva la pacientul acela" sau „Mi se pare că îmi place de tipa aceasta").
Totuşi, uneori sentimentele pot deveni intense. Consultanţii trebuie să îi ajute pe psihologi să discute aceste sentimente intense şi să nu le treacă cu vederea. Într-un articol plin de umor, Gordon (1997) spunea că, dacă ar realiza vreodată un chestionar de evaluare a psihologilor de tipul scalei MMPI a minciunii, acesta ar include itemi precum: ,, Aţi avut vreodată sentimente sexuale faţă de vreun pacient?" sau: ,,Aţi simţit vreodată nevoia să înjuraţi un pacient?" (p. 19).
Gottlieb, Handelsman şi Knapp (2013) au grupat tipurile de consultaţie în patru categorii în funcţie de gradul lor de dificultate. Consultaţiile de nivelul 1 sunt simple cereri de informare factuală şi pot dura doar câteva minute, deşi complexitatea consultaţiei poate creşte în funcţie de datele factuale ale cazului.
Consultaţiile de nivelul 2 pot începe cu întrebări directe, care devin tot mai complexe, din cauză că solicitanţii consultaţiei nu cunoşteau dinainte anumite date privitoare la aspectele legale, etice şi/sau clinice care le pot afecta deciziile. Consulta
ţiile de nivelul 3 sunt adeseori, dar nu şi în mod obligatoriu, mai SAMUEL ). KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
