m
aceste instrumente respectând principiul consimţământului informat al pacientului, ca parte a unei strategii generale de acordare a celei mai bune îngrijiri pacientului respectiv.
Alte principii false ale gestionării riscului sunt recomandarea de a „nu atinge niciodată un pacient" şi cea de „a nu folosi niciodată autodezvăluirea" (Knapp, Younggren şi alţii, 2013, p. 33).
Da, unii pacienţi cu probleme interpersonale grave sau cu un istoric de abuz pot interpreta greşit chiar şi contactul fizic benign sau autodezvăluirile cu indicaţie terapeutică. În consecinţă, discreţia este importantă atunci când decidem pe care pacient să
îl a_tingem (sau să-l îmbrăţişăm) şi faţă de care pacient să tolerăm un anumit nivel şi tip de autodezvăluire. Standardul cu privire la atingere sau îmbrăţişare trebuie să rămână măsura în care acestea sunt adecvate şi de ajutor pentru tratamentul general al pacientului. Etica nu trebuie transformată într-un „zid de beton"
care ne fereşte „de conexiunile umane" (Brown, 1994, p. 276).
Implica rea în tratament (consimţământu l informat)Consimţământul informat este impus prin Codul Etic al APA, Legea privind Asigurările de Sănătate Garantate şi Obligatorii15
şi cele mai multe dintre legile statelor americane. Utilizarea termenului în contextul acestei cărţi depăşeşte însă cu mult aceste standarde minime, întrucât acesta presupune implicarea pacientului în cât mai multe dintre deciziile privind tratamentul său, care nu sunt impuse de indicaţiile clinice. O asemenea colaborare nu este un eveniment punctual, la începutul tratamentului, 15 Health Insurance Portability and Accountability Act, în engleză în original. (N. t.)
Dileme etice în psihoterapie ■ Modelu I optimizării calităţii
112
ci un proces permanent care continuă pe toată durata tratamentului, mai ales pe măsură ce obiectivele şi procedurile terapeutice se modifică odată cu progresul tratamentului.
Implicarea în tratament este un bun exemplu de suprapunere între abilităţile clinice de bună calitate şi excelenţa etică. Implicarea pacienţilor în deciziile importante cu privire la tratament este în concordanţă cu respectarea autonomiei lor în luarea deciziilor. De asemenea, generează o bună relaţie de lucru în care pacienţii se simt liberi să discute aspecte care îi preocupă. Integrarea preferinţelor pacientului în obiectivele tratamentului este o strategie bazată pe rezultate concrete, care corelează cu rezultatele pozitive ale terapiilor şi cu o rată mai mică a abandonului prematur al tratamentului (Swift şi Greenberg, 2014; Tompkins, Swift şi Callahan, 2013).
De asemenea, poate fi de mare ajutor şi obţinerea de la pacienţi a cât mai multor informaţii cu privire la modul cum func
ţionează alianţa terapeutică şi terapia în sine, poate chiar şi cu ajutorul unor instrumente de evaluare formală (Reese, Slone şi Miserocchi, 2013) sau cel puţin prin întrebări directe. Dacă tratamentul nu progresează, psihologii îşi pot spori eforturile în sensul optimizării implicării în tratament a pacientului. În cazul clinic prezentat la începutul acestui capitol, dr. Smith avea o pacientă
care nu făcea progrese în tratament, aparent fără vreun motiv evident, chiar dacă medicul aplica o metodă, tratament care fusese validată empiric. În această situaţie, dr. Smith ar fi putut discuta lipsa progresului cu pacienta sa. Printre întrebările pe care i le-ar fi putut adresa, le-ar fi putut avea în vedere pe următoarele:
• Este de acord pacienta cu obiectivele stabilite ale tratamentului?
SAMUEL J. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
