no
Aceste strategii proximale de optimizare a calităţii contras-tează cu strategiile de gestionare a riscului stimulate de frică şi care adeseori slăbesc sau distorsionează relaţia psiholog-pacient. În unele cazuri, ele pot chiar să ducă la creşterea riscului de a dăuna pacienţilor, precum şi la suspiciuni cu privire la comportamente lipsite de etică. Adeseori aceste abordări folosesc termeni absoluţi, precum întotdeauna sau niciodată. Knapp, Younggren, VandeCreek, Harris şi Martin (2013) au afirmat că
„orice aşa-zisă strategie de gestionare a riscului care îţi spune să
faci ceva ce ar putea să îi dăuneze pacientului sau care încalcă
un principiu moral trebuie să fie gândită" (p. 32). De exemplu, un superior le-a dat tuturor terapeuţilor din secţia pe care o conducea instrucţiunea ca întotdeauna să îi pună pe pacienţii care au chiar şi cel mai mic gând de suicid să semneze un formular standard de contract de nonsuicid. Edward şi Sachmann (2010) nu au găsit totuşi în studiile lor nicio dovadă că aceste aşa-numite contracte de nonsuicid ar reduce cu adevărat probabilitatea de sinucidere. Rudd, Mandrusiak şi Joiner (2006) au susţinut, în mod similar, că accentul exagerat pus pe contracte de asigurare anteformulate şi standardizate poate fi fără nicio valoare sau chiar contraindicat din punct de vedere clinic. Alocarea unui timp nedeterminat pentru a-l convinge pe pacient să semneze un asemenea acord poate fi cu atât mai contraindicată dacă generează
lupte de putere între pacienţi şi psihologii lor sau dacă pacienţii au impresia că psihologii sunt mai interesaţi de propria lor expunere juridică decât de starea de bine a pacientului. Orice aşa-zis beneficiu al contractelor de nonsuicid este doar un mit dăunător. Astfel, niciun contract de nonsuicid nu poate fi justificat decât dacă este ancorat în principiile etice generale, cum sunt promovarea stării de bine a pacientului sau respectul SAMUEL ]. KNAPP, MICHAEL C. GOTTLIEB, MITCHELL M. HANDELSMAN
faţă de autonomia acestuia. Psihologii trebuie să folosească
