Suprasolicitarea nu are numai forma intensităţii sau a duratei exagerate, ci şi a ritmului, a vitezei impresiilor menite să alimenteze un sentiment-tendinţă. Ritmul accelerat al vieţii moderne duce la imposibilitatea asimilării într-un timp scurt a atîtor impresii şi informaţii. Aşa după cum fiecare aliment îşi are ·durata lui medie de digestie, tot astfel şi starea afectivă îşi are ritmul şi ciclul ei temporal de încărcare şi descărcare: Aprofundarea unei trăiri, maturizarea ei cere timp.
Altfel, impresiile riscă să se succeadă la suprafaţa con
ştiinţei ; viaţa va căpăta un aspect cenuşiu şi palid ; valorile lumii îşi vor pierde din relief şi atracţie ; totul va deveni şters, unîform şi schematic ; în locul inimii vii se instalează o inimă artificială din materie plastică ! ,,Ritmul vieţii contemporane - spune · Minkowski - pare uneori prea zgomotos, prea rapid, prea trepidant, cu riscul de a ne face să ne pierdem în mulţimea cenuşie a consumatorilor. Trăirea pe care omul o simte, unde se caută, se regăseşte şi se recunoaşte, ritmul „pietonului" cu al său „pas cu pas", care este ritmul natural şi fundamental al existenţei, nu-şi mai găseşte locul" 1.
De aceea, poate, în societatea contemporană industrială nu mai găsim prietenii care să dureze o viaţă şi nici iubiri conform modelelor celebre : Tristan şi Izolda, Dante şi Beatrice, Petrarca şi Laura, Guido Cavalcanti şi Giovanna, Boccaccio şi Fiametta. Ambianţa calmă
şi timpul necesar de gestaţie lipsesc vieţii contemporane. De aceea şi viaţa afectivă are altă intensitate, alt stil şi altă tonalitate.
' op. cit., p. 260.
95
3. Uzura şi automatismul
„Fenomenele vieţii pălesc în mod fatal - spune tot Minkowski - pe măsură ce le folosim" 1. Cele mai generoase idei, ,,pline de note calde şi umane" riscă să
devină cu timpul „simple idei-unelte" lipsite de dinamism. ,,Toate mişcările m;:iri care au marcat viaţa spirituală a umanităţii, continuă psihiatrul elveţian - au cunoscut şi au de cunos-2�1t această alunecare şi aici se va face simţit un nou apel de reîntoarcere spre sursă
«un apel spre trăire» " 2•
Am spus că automatismul este leagănul pasiunii, dar tot automatismul, repetiţia uniformă şi monotonă este mormîntul sentimentului, al stării vii şi fecunde. Prin repetiţie se creează o crustă din care se retrage sentimentul şi o vreme asemenea crustă golită de viaţă este luată drept expresie a unei fiinţe vii. Aşa se retrage cu timpul sentimentul religios din ritualul încremenit, aşa se volatilizează vibraţia estetică dintr-o operă mereu şi la fel repetată, aşa rămîne gestul sec şi mimica stereotipă a feţei în locul bucuriei vii şi autentice, în locul elanului afectiv.
1 op. cit., p. 257.
2 ibid.
Viitorul
ÎN LOC DE
CONCLUZI I :
sentimentelor
DACĂ starea afectivă îşi are destinul
ei, este prinsă în legile inexorabile ale existenţei, ne întrebăm care este destinul afectivităţii însăşi, implicit al sentimentelor, în dezvoltarea omului ? Oamenii de ştiinţă de astăzi sînt din ce în ce mai interesaţi de problema viitorului omenirii. Apar încercări tot mai întemeiate, de a ne oferi o imagine plauzibilă a zilei de mîine, a omului de mîine. Unii vorbesc chiar de naşterea unei noi discipline, a ştiinţei viitorului. Nu mai căutăm această imagine în palmă, nici în fundul ceştii de cafea, ci o desluşim în legile descoperite pînă
azi ale dezvoltării, precizînd limitele oscilaţiilor posibile, făurind modele matematice ale probabilităţii. Ne mul
ţumim deocamdată cu cîteva ipoteze inspirate de datele oferite de mijloacele psihologice existente de investigaţie.
Se înţelege că viitorul afectivităţii este conceput ca integrat în structura de mîine a personalităţii. Istoria omenirii ne oferă tabloul din ce în ce mai net al cuce�
ririi naturii de către om, de afirmare a omului, de dezvoltare a conştiinţei acestuia, atît în sensul cunoaşterii universului, cît şi al transformării trebuinţelor şi idealurilor umane ; expansiune în Cosmos ; personalizarea universului şi universalizarea personalităţii. Este vorba de realizare progresivă a unui mod cît mai fecund şi mai creator de echilibru în situaţia dinamică „omul
în-lume" . Care este rolul afectivităţii în această linie generală a progresului uman ?
