decât a ei. Ea e întoarsă pe jumătate spre el şi zâmbeşte, cum nu-şi aminteşte să-i mai fi zâmbit cuiva de atunci. Pare foarte tânără în fotografie, prea tânără, cu toate că la acea vreme nu se considera prea tânără. Şi el zâmbeşte – albul dinţilor lui se vede ca o scăpărare de băţ de chibrit – dar ţine mâna ridicată, de parcă s-ar feri în joacă de ea, sau, dacă nu, de parcă s-ar apăra de aparatul de fotografiat, de persoana care era acolo şi făcea fotografia; sau dacă nu cumva de cei 32
- MARGARET ATWOOD -
din viitor care ar fi putut să se uite la el, care ar fi putut să-l iscodească prin această fereastră pătrată, luminată, de hârtie lucioasă. De parcă s-ar apăra de ea. De parcă ar apăra-o. În mâna lui întinsă, protectoare, e chiştocul unei ţigări.
Scoate plicul cafeniu când e singură, şi lasă fotografia să
lunece dintre tăieturile din ziare. O pune pe masă şi se uită
lung la ea, de parcă s-ar uita într-o fântână sau un eleşteu –
căutând altceva dincolo de propria-i reflexie, ceva ce trebuie să fi scăpat sau să se fi pierdut, imposibil de atins dar vizibil, sclipind ca o nestemată pe nisip. Examinează fiecare amănunt. Degetele lui albite de bliţ, sau de lumina orbitoare a soarelui; cutele îmbrăcămintei lor; frunzele copacului şi micile forme rotunde care atârnau acolo – să fi fost, totuşi, mere? Iarba mare din fundal. Iarba era galbenă atunci, pentru că vremea era secetoasă.
Într-o parte – la început nici n-o vezi – e o mână, tăiată de margine, decupată cu foarfeca din încheietură, odihnind în iarbă ca aruncată.
Urma de nor dus de vânt pe cerul strălucitor, ca o pată de îngheţată pe crom. Degetele lui pătate de nicotină. Licărul îndepărtat al apei. Toate înecate acum.
Înecate, dar strălucitoare.
33
- ASASINUL ORB -
II
34
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: oul fiert tare
Ce va fi, aşadar? spune el. Smochinguri şi idile, sau naufragii pe o coastă golaşă? Poţi să alegi: jungle, insule tropicale, munţi. Sau altă dimensiune a spaţiului – la aceasta sunt cel mai bun.
Altă dimensiune a spaţiului? Oh, aiurea!
Nu te strâmba, e o adresă utilă. Acolo se poate întâmpla tot ce vrei. Nave spaţiale şi uniforme mulate, arme cu raze ucigătoare, marţieni cu trup de calmari uriaşi, lucruri de genul ăsta.
Tu alegi, spune ea. Tu eşti profesionistul. Ce zici de un deşert? Întotdeauna mi-am dorit să văd un deşert. Cu o oază, fireşte. Nişte curmali ar fi drăguţi. Ea rupe coaja de la sendvici. Nu-i place coaja.
Nu prea ai posibilităţi, cu deşerturile. Nu-s multe detalii de teren, doar dacă adaugi nişte morminte. Atunci ai putea avea un mănunchi de femei goale care sunt moarte de trei mii de ani, cu siluete bine făcute, mlădii, buze rubinii, păr azuriu într-o spumă de bucle revărsate şi ochi ca nişte hăuri pline de şerpi. Dar nu cred că te-aş putea păcăli cu astea. Sinistrul nu e stilul tău.
Nu poţi să ştii. S-ar putea să-mi placă.
Mă îndoiesc. Astea sunt pentru masele îngrămădite. Totuşi au succes pe coperţi – se încolăcesc claie peste grămadă pe om, trebuie respinse cu patul puştii.
Aş putea avea altă dimensiune a spaţiului şi, în plus, mormintele şi femeile moarte, te rog?
E o comandă exagerată, dar să văd ce pot face. Aş putea adăuga şi nişte fecioare de sacrificiu, cu platoşe de metal şi lanţuri de argint la glezne şi veşminte transparente. Şi o haită de lupi hămesiţi, pe deasupra.
Înţeleg că nu te vei da în lături de la nimic.
Vrei, în loc, smochingurile? Nave de croazieră, olandă albă, pupături de mâini şi plecăciuni ipocrite?
Nu. În regulă. Faci cum crezi că e mai bine.
35
- ASASINUL ORB -
O ţigară?
Ea clatină din cap. El şi-o aprinde pe a lui, scăpărând chibritul pe unghia de la degetul mare.
Ai să-ţi dai foc, spune ea.
Încă n-am făcut-o.
Ea se uită la mâneca lui suflecată, albă sau de un bleu pal, apoi la încheietura lui, la pielea mai oacheşă a mâinii lui. El emană strălucire, probabil de la soarele reflectat. De ce nu se holbează toată lumea? Totuşi, el e prea remarcabil pentru a fi aici – aici, în spaţiul deschis. Sunt şi alţi oameni în jur, aşezaţi pe iarbă sau întinşi pe ea, sprijiniţi în cot – alţi participanţi la picnic, în haine deschise, de vară. Totul este foarte adecvat. Cu toate astea, ea simte că ei doi sunt singuri; de parcă mărul sub care stau n-ar fi un măr ci un cort; de parcă în jurul lor ar fi o linie trasă cu cretă. În interiorul acestei linii, sunt invizibili.
Spaţiu să fie, atunci, spune el. Cu morminte şi fecioare şi lupi – însă în sistem eşalonat. De acord?
Sistem eşalonat?
Ştii tu, ca ratele la mobila.
Ea râde.
Nu, vorbesc serios. Nu poţi să dai rasol, ar putea dura zile întregi. Va trebui să ne întâlnim din nou.