- ASASINUL ORB -
Victoria vine şi pleacă
Grămada de moloz
XV
Asasinul orb Epilog: Cealaltă mână
The Port Ticonderoga Herald and Banner, 29 mai 1999
Pragul
Mulţumiri
6
- MARGARET ATWOOD -
În pas cu Margaret Atwood
Asasinul orb, câştigător bine meritat al prestigiosului Booker Prize în anul 2000, este un roman mozaicat, în interiorul căruia coabitează practic trei naraţiuni distincte care se întrepătrund, pe alocuri în mod surprinzător. Prima naraţiune este confesiunea retrospectivă a bătrânei Iris Chase, un testament-saga prin care octogenara îi lasă nepoatei sale, Sabrina, nu bani sau proprietăţi ci adevărul despre familia lor, o mărturie a peste jumătate de secol de minciuni, abuzuri şi speranţe năruite. A doua naraţiune, cuprinsă prin tehnica romanului în roman, este povestea de dragoste dintre un tânăr scriitor şi activist politic şi amanta sa, cei doi întâlnindu-se pe furiş, de fiecare dată în alt loc, şi nu mai mult de câteva ore.
La fiecare întâlnire, el îi povesteşte câte un fragment din ceeace am putea numi cronicile oraşului Sakiel-Norn, o povestire SF
cu trimiteri alegorice la realitate, ce constituie cea de-a treianaraţiune. La toate acestea, se adaugă o serie de articole deziar care anticipează sau confirmă anumite aspecte dinrelatarea bătrânei Chase, contribuind astfel la crearea şimenţinerea efectului de real.
Când în 1969 Margaret Atwood publica The Edible Woman, scriitoarea canadiană era deja cunoscuta în mediile literare de peste Ocean prin cele cinci volume de poezie care îi apăruseră până atunci. Pentru unul dintre ele, The Circle Game (1964) primise şi The Governor General’s Award, cea mai importantă distincţie literară a Canadei. Pentru a participa la ceremonia de decernare, Atwood a trebuit să se întoarcă la Ottawa tocmai de la Harvard, unde îşi făcea la momentul
respectiv
doctoratul.
Teza,
The
English
Metaphysical Romance, nu a mai terminat-o, însă renunţarea 7
- ASASINUL ORB -
la cariera academică a însemnat până în prezent publicarea a douăsprezece romane, însoţite de şapte volume de proză
scurtă şi şaisprezece de poezie, plus un volum de critică
literară, secondat de zeci, dacă nu sute, de cronici, recenzii, prefeţe, postfeţe, eseuri, conferinţe şi prelegeri, o selecţie a lor fiind adunată în două volume consistente, primul apărut în 1982, al doilea în 2005. La toate acestea se mai pot adăuga trei cărţi de non-fiction, cea mai interesantă fiind Negotiating with the Dead: A Writer on Writing, o încercare de descifrare a misterioaselor resorturi ale scrisului, ca să nu mai vorbim şi de cele câteva cărţi pentru copii (da, Atwood şi-a adaptat talentul şi la rigorile acestui gen). Fără îndoială, la peste 40 de ani de la debutul său din 1961, Margaret Atwood a devenit una dintre cele mai cunoscute scriitoare nord-americane din lume, talentul şi prolificitatea extraordinare fiindu-i răsplătite prin premii pe măsură, Nobel-ul rămânând singurul deocamdată necâştigat.
Deşi s-a bucurat relativ de la început de succes şi recunoaştere (poate şi datorită faptului că, în mod tradiţional, scrisul, ca şi celelalte abilităţi artistice, a fost văzut în Canada ca fiind o ocupaţie oarecum mai potrivită
pentru o femeie decât pentru un bărbat, ne spune într-un interviu autoarea), Atwood debutează într-o perioada nefastă
carierei de scriitor (sfârşitul anilor ’50), când statutul colonial al Canadei de atunci (deşi sunt destule voci care consideră că
acest statut s-a perpetuat până în prezent, manifestându-se cu predilecţie în raport cu Statele Unite) făcea ca în şcoli şi universităţi literatura canadiană ca atare să nu existe ca obiect de studiu, aici predându-se eminamente autori universali, britanici şi americani şi dacă se putea deja morţi.
Pentru o tânără scriitoare, absenţa unor repere autohtone a reprezentat un factor nu neapărat descurajant cât mai ales bulversant. Îi era greu să creadă că unei naţiuni îi lipseau tocmai scriitorii, cei care au meritul de a contura, prin activitatea lor creatoare, acel sentiment de identitate şi apartenenţă a unui grup, altfel divergent, la o serie de valori 8
- MARGARET ATWOOD -
şi reprezentări culturale comune. Mai târziu, când descoperea că talente literare existau dar ele nu erau câtuşi de puţin încurajate să se exprime pe plan naţional (mulţi scriitori canadieni publicau atunci în Marea Britanie şi Statele Unite, scriind despre Marea Britanie şi Statele Unite sau neprecizând clar locaţia în mijlocul căreia îşi plasau personajele), Atwood le citeşte cu atenţie opera, iar rezultatul este publicarea în 1972 a volumului Survival: A Thematic Guide to Canadian Literature. Cartea, controversată în epocă, susţine că supravieţuirea, văzută ca simbol cultural naţional, se regăseşte, într-un fel sau altul, în opera majorităţii scriitorilor canadieni, devenind astfel numitorul comun al unei literaturi pesimiste, negativiste, ai cărei „eroi” eşuează
mai totdeauna în ceea ce şi-au propus pentru că, asemenea ţării care i-a produs, sunt dominaţi de o mentalitate de victimă. Viziunea lui Atwood, nu tocmai reconfortantă, a iritat pe mulţi, dar important era faptul că, pentru prima oară, cineva vorbea clar despre particularităţile unei literaturi diferite de cea britanică şi americană cu care cel mai adesea era asimilată.
The Edible Woman, romanul de debut al scriitoarei, este terminat în doar cinci luni de zile în decursul anului 1965, dar Atwood nu trimite imediat romanul spre publicare. Când totuşi o face, după o scurtă revizuire în 1967, editura rătăceşte manuscrisul şi cartea apare cu doi ani întârziere.
Critica reacţionează pozitiv (şi cumva paternalist-înţelegător pentru „derapajele” de atitudine ale autoarei, adaugă Atwood altundeva) la suferinţele tinerei Marian Mealpin, expusă dar nu şi victimă a canibalismului feroce al societăţii de consum patriarhale, care devorează femeia asemenea oricărui alt produs aflat în ofertă. Datorită rezistenţei personajului principal în faţa agresivităţii masculine de tip prădător, romanul va fi revendicat ulterior de feministe, ca şi multe din creaţiile viitoare ale autoarei, cu toate că Atwood a declarat în repetate rânduri că nu se consideră o scriitoare eminamente feministă. ”I would not deny the adjective but I 9
- ASASINUL ORB -
don’t consider it inclusive”, Nu refuz adjectivul dar nici nu-lconsider atotcuprinzător, spunea ea într-un interviu din 1979.
În 1989, la Editura Univers, Margareta Petruţ traducea romanul sub titlul, impus de cenzură, O femeie obişnuită. Ce urmărea oare regimul prin această formulare? Citind cartea, ne dăm repede seama că, dimpotrivă, Marian este prin excelenţă un personaj cu totul neobişnuit, având în vedere că
norma în roman e dată de femei prea puţin dispuse să reziste presiunilor culturii patriarhale sau nefiind nici măcar conştiente de ele. Atunci, oare ce dorea să demonstreze cenzura? Că în societatea comunistă gesturile eroice ale lui Marian sunt de o banalitate crasă? Că la noi toate femeile se opun îndârjit tentativelor masculine de acaparare în plasa domesticităţii servile şi prin urmare o asemenea reacţie este una obişnuită? Sau, dimpotrivă, vorbim de refuzul regimului de a recunoaşte excepţionalitatea unui personaj chiar şi atunci când aceasta era evidentă? Ce era atât de înfiorător şi intolerabil în adjectivul „comestibilă”? Până la urmă, e vorba de o banală prăjitură, chiar dacă una având forma unei femei…
Umorul, atât cât există el în romanul de debut, păleşte până la disoluţie în Surfacing, apărut în 1972, ca şi Survival…, şi de aceea suspectat de critică a fi o punere în practică a observaţiilor făcute de autoare în volumul hermeneutic. De la primele pagini scriitura este dură, tăioasă, naraţiunea lacunară, fragmentară, contradictorie, încărcată de furia surdă a naratoarei (este interesant de ştiut că toate personajele principale ale lui Atwood sunt femei, cu excepţia lui Snowman, din Oryx and Crake, cel mai recent roman al autoarei), ca reacţie la continua degradare ecologică