a pădurilor din nordul Quebecului, unde acum se întoarce pentru prima dată în postură de adult. Revenirea este prilejuită de vestea presupusei morţi a tatălui ei. Vecinii îi constataseră lipsa şi trimiseseră o telegramă la Toronto, declanşând astfel construcţia epică a romanului.
10
- MARGARET ATWOOD -
Surfacing inaugurează o serie de laitmotive atwoodiene: moartea, sau tentativa de sinucidere prin înec (apare în mai multe poezii şi povestiri şi cel puţin în alte trei romane), insuficienţa limbii ca mijloc de comunicare (multe din personajele lui Atwood se află într-o vădită stare de alienare lingvistică, neputând relaţiona cu ceilalţi prin limbă sau considerând-o din start nepotrivită pentru transmiterea mesajului), deteriorarea mediului înconjurător (ale cărei consecinţe le vom vedea cel mai bine în Povestirea cameristei şi Oryx and Crake), precaritatea relaţiilor de cuplu, fie ele maritale, non-maritale sau extraconjugale (toate cele trei ipostaze se întâlnesc frecvent la Atwood, şi nu este roman în care să nu asistăm la o despărţire sau la un divorţ cu urmări dramatice asupra celor în cauză), violenţa interumană dar şi prelungirea ei asupra a tot ce înseamnă viaţă (cu excepţia Femeii comestibile, nu există roman în care cineva să nu moară, şi nu de moarte bună), dominaţia masculină (bărbaţii nu sunt tocmai inofensivi şi de treabă în proza lui Atwood –
deşi există şi excepţii – şi, pentru consolarea cititorului masculin, din acest punct de vedere nici femeile nu stau mai bine) şi, nu în ultimul rând, perpetua ameninţare americană
(economică şi culturală – oricât ar părea de bizar pentru noi, care ne-am dorit de-a lungul timpului tocmai o mai mare şi mai implicată prezenţă americană în zonă, Canada este vădit incomodată de prezenţa gigantului vecin de la sud, care nu o dată de-a lungul istoriei şi-a manifestat pretenţiile expansioniste, ameninţând-o cu anexarea).
Lady Oracle (1976) ne propune reîntoarcerea la comedie prin parodierea stilului gotic, uzat şi abuzat din plin în roman. Joan Foster este o scriitoare feministă, autoare a unui volum de poezii mult prizat de publicul feminin intitulat Lady Oracle. În secret şi sub pseudonimul Louisa K.
Delacourt, ea scrie şi Costume Gothics, literatură escapistă, de consum, care însă îi aduce sume frumoase în cont. Mai mult decât atât, nimeni n-ar recunoaşte-o în prezent pe adolescenta obeză de odinioară, pe numele ei Joan 11
- ASASINUL ORB -
Delacourt, care la un moment dat ne declară fals-inocent că
nici ea nu mai ştie cu siguranţă care dintre identităţile schimbate succesiv este şi cea reală. Romanul, captivant şi savuros prin forţa narativă, se bazează pe un edificiu epic impresionant, dar în egală măsură reuşeşte să fascineze şi printr-o continuă mise en abyme a actului scrierii, corespondenţa dintre evenimentele din lumea ficţională pe care o construieşte Joan în romanele sale şi ceea ce convenţional numim realitate fiind adesea izbitoare. Altfel spus, avem un personaj de roman care scrie romane şi atunci când nu scrie ne povesteşte viaţa ei (evident tot în interiorul unui roman), insistând asupra fragilităţii graniţelor dintre ficţiune şi realitate, asupra întrepătrunderii continue dintre viaţă şi artă, vorbind cu pseudocandoare despre disimulare, aparenţă şi iluzie, şi ţinând totodată să ne asigure că ceea ce citim acum este cât se poate de adevărat.
Tot aici observăm pentru prima oară prezenţa în acelaşi roman a două planuri narative diferite, unul dat de povestirea propriu-zisă a lui Joan, celălalt de acţiunea cuprinsă în romanul gotic la care aceasta lucrează şi la care avem acces prin câteva fragmente ce vin să perturbe continuitatea cadrului narativ principal, dar care, în mod paradoxal, evocă prin personajele sale o serie de acţiuni şi comportamente proprii vocii narative iniţiale. Tehnica va fi reluată dar şi perfectată în The Blind Assassin, nu degeaba ambele titluri se regăsesc distinct şi în interiorul paginilor care le conţin.
Life before Man (1979) schimbă cu totul registrul stilistic, aruncându-ne în plin realism social (Canada anilor ’70
dominaţi de criza economică), pe fundalul căruia ni se prezintă viaţa a trei personaje, două femei şi un bărbat care îşi împarte în mod inegal existenţa cu ele. Persoana I dispare cu totul, fiind substituită cu un ochi căruia nu-i scapă nicio nuanţă atitudinală, niciun gest oricât de vag ar fi el schiţat.
Atwood este faimoasă pentru exprimarea în tonuri extrem de articulate tocmai a acelor sentimente mai degrabă inefabile, a 12
- MARGARET ATWOOD -
nebuloasei din spatele reacţiilor noastre de moment, doar aparent inexplicabile. Fiecare capitol poartă numele unuia dintre cei trei protagonişti, Elizabeth – soţia, Lesje (care se pronunţă „Laşia”) – iubita, şi Nate – soţ şi amant în acelaşi timp, dar şi bărbat înşelat, pentru că la Atwood lucrurile nu sunt niciodată prea complicate. Tocmai de aceea Elizabeth are şi ea un amant, Lesje, deşi necăsătorită, trăieşte cu William, iar Nate mai are şi o relaţie cu Martha, la care nu este dispus să renunţe imediat ce o cunoaşte pe Lesje.
Promiscuitate totală, am putea spune, şi fără să greşim neapărat, deşi citind romanul ne dăm seama că Atwood nu de acest aspect este interesată. Mai degrabă ce o preocupă pe scriitoare este să relaţioneze micimea fiinţei umane, meschinătatea sa, cu dimensiunea tragică (pentru noi) a trecerii timpului, indiferentă în realitate la drama relaţiilor, la mizeria şi nefericirea lor. Când rasa umană însăşi va dispărea, ce va mai conta din tot ceea ce ni se pare că are însemnătate acum? Pe de altă parte, ni se sugerează că aşa cum ne prezentăm azi („Omul este un pericol pentru univers, o maimuţă răutăcioasă, răzbunătoare, distructivă şi răuvoitoare”, se spune în roman), chiar merităm să devenim o simplă amintire, asemenea dinozaurilor pe care Lesje, ca paleontolog, îi studiază cu atâta ardoare. Când omenirea va fi dispărut de mult, unei singure specii îi este garantată
supravieţuirea: gândacului de bucătărie, cea mai adaptabilă
insectă, găsită în viaţă până şi în interiorul unui reactor nuclear. Ironia este că deşi în marea schemă a universului contăm la fel de mult precum gândacii de bucătărie, noi nici măcar nu ne vom putea bucura de avantajele lor.
Bodily Harm o are în prim-plan pe Rennie, jurnalistă la o revistă de lifestyle a cărei viaţă neimplicată şi lipsită de griji este răvăşită în momentul în care află că are cancer.
Mastectomia nu îi garantează însănătoşirea, iar când într-o seară, întorcându-se acasă, îşi găseşte apartamentul spart şi, în mod lugubru, o funie o aşteaptă simbolic pe patul din dormitor, femeia se hotărăşte să plece pentru o perioadă din 13
- ASASINUL ORB -
Toronto. Destinaţia: insula St. Antoine din Caraibe, neinclusă pe harta destinaţiilor turistice de vacanţă, unde intenţionează să facă un reportaj despre plaje, restaurante şi obiceiuri locale. Ghinionul o însoţeşte însă şi aici pentru că, la momentul descinderii sale, insula se află în plină convulsie electorală. Mai mult, e vorba de primele alegeri libere ale micii dar strategic amplasatei republici, şi spiritele sunt încinse. Femeia se lasă prinsă în tăvălugul politic şi sfârşeşte în închisoare, unde devine martora cruzimilor atroce la care este supusă Lora, o localnică cu care jurnalista ajunsese să
se cunoască. Vederea corpului bătut, desfigurat, umilit, are darul de a o aduce la realitate pe femeie, care conştientizează
acum, pentru prima dată, responsabilitatea ce îi revine ca fiinţă umană. Finalul este ambiguu, ca multe din finalurile lui Atwood, pentru că nu ni se spune clar ce se va întâmpla cu Rennie, dacă va supravieţui sau nu, dacă se va vindeca sau nu, însă înţelegem că aceste lucruri nu mai contează
pentru ea. Important este că Rennie a fost pusă în legătură
cu propria-i umanitate, atât în ipostazele sale degradante cât şi în cele sublime. „Massive involvement”, se pronunţase doctorul cu privire la gravitatea cancerului din corpul lui Rennie. Aceeaşi expresie poate acum reda gradul de implicare emoţională la care ajunge personajul la capătul experienţei sale pe insula caraibă.
The Handmaid’s Tale (1985) a fost cel de-al doilea roman al lui Atwood tradus la noi (de Monica Bottez), apărut prima dată în 1997 la editura Univers (sub titlul Galaad 2195) şi apoi reeditat în 2006 de Editura Leda. Povestirea cameristei, cum sună mai inspirat titlul actual, a însemnat un al doilea Governor General’s Award pentru Atwood şi romanul care i-a adus acesteia faima mondială. Feminismul ca mesaj şi postmodernismul ca tehnică se împletesc pe fondul scenariului distopic al unei Americi cufundate în teroarea unui regim totalitar de inspiraţie puritană în cadrul căruia femeia a fost redusă la funcţia ei reproductivă.
14
- MARGARET ATWOOD -
Atwood a susţinut întotdeauna că nimic din cadrul evenimentelor din roman nu este exclus să se întâmple în realitate, ba mai mult, că într-o formă sau alta multe deja s-au întâmplat: proliferarea fundamentalismelor religioase de dreapta, pe fondul expansiunii nu mai puţin agresive a industriei pornografice, poluarea galopantă a mediului, rata infertilităţii în continuă creştere, terorismul islamic, invocat în roman pentru a justifica instaurarea dictaturii militare etc.
Într-un interviu, Atwood ţinea să precizeze extrem de răspicat că răutatea umană există şi în forma ei feminină, femeile fiind şi ele oameni, şi prin urmare ea nu trebuie edulcorată sau pur şi simplu eludată, aşa cum fac anumite feministe în încercarea lor de a demoniza exclusiv imaginea bărbatului. Cat’s Eye (1987) reprezintă tocmai un asemenea exemplu de răutate gratuită în varianta ei feminină, deşi primele mostre le putusem întrezări în Lady Oracle, iar apogeul ei se va exprima prin Zenia din The Robber Bride (1992) (Mireasa hoţomană, în traducerea Gabrielei Nedelea, Editura Rao, Bucureşti, 2000) şi ulterior, deşi acolo miza e alta, prin Grace Marks din Alias Grace (1996). O precizare trebuie făcuta totuşi: în Lady Oracle şi Cat’s Eye maliţiozitatea feminină este descrisă în varianta ei infantilă, Cordelia şi „aghiotantele” ei, Carol şi Grace, nefiind mai mari de doisprezece ani. Dincolo de această distincţie, în toate romanele, maleficul feminin, deşi se răsfrânge şi asupra masculinului, are ca ţintă predilectă tot segmentul feminin.
Deşi bune prietene, femeile îşi sunt şi cele mai aprige duşmane. Atwood, trăind mare parte din copilărie în pădurile din nordul Quebecului (cele descrise în Surfacing), izolată de comunităţi umane mai largi, avea să constate şi să resimtă
acest fapt poate mai acut decât alţii. Duplicitatea, măştile, ipocrizia o vor afecta pe viaţă, iar experienţa vieţii se va răsfrânge în artă. Elaine Rinsley, pictoriţa din Cat’s Eye, e în multe privinţe însăşi Margaret Atwood. Asta nu înseamnă că, aşa cum a fost acuzată de anumite feministe, scriitoarea nu 15
- ASASINUL ORB -
le ia partea femeilor. Dimpotrivă. Însă uneori lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Rezultat al unei munci colosale, Asasinul orb este un studiu în complementaritatea stilurilor, la prima vedere incompatibile.
Realismul din cronica familiei Chase alternează cucomentariile autoreflexive, în cheie postmodernă, cu privire laimposibilitatea recreării trecutului decât în forma sa ficţională,fără însă ca acest lucru să-i ştirbească din relevanţă şiautenticitate. La toate acestea, se adaugă stilul alegoric alpovestirilor SF care, vorbind despre lumi îndepărtate, nu facaltceva decât să trimită fin la realitatea imediată.
Asasinul orb, personaj cheie în povestirea SF pe care AlexThomas ar fi scris-o dacă n-ar fi fost ucis în război, devinesimbolic, pe rând, tatăl naratoarei care, cu scopul de a salvaafacerea familiei, închide ochii la mezalianţa dintre Iris şiRichard Griffen; Iris, care nu vede când Richard se transformă