Ea ezită. Bine, spune. Dacă pot. Dacă reuşesc să aranjez.
Bun, spune el. Acum trebuie să mă gândesc. Îşi păstrează
glasul nepăsător. Prea multă insistenţă ar putea s-o facă să
se eschiveze.
Pe planeta… să vedem. Nu Saturn, e prea aproape. Pe planeta Zycron, aflată în altă dimensiune a spaţiului, se află
un câmp presărat cu prundiş. La nord e oceanul, care e de culoare violet. La vest e un lanţ muntos cutreierat, se spune, după asfinţit de voracele locuitoare vii ale mormintelor dărăpănate de acolo. Vezi că am băgat mormintele chiar de la început.
Eşti foarte scrupulos, spune ea.
36
- MARGARET ATWOOD -
Eu mă ţin de învoielile făcute. La sud e o întindere de nisip arzător, iar la est mai multe văi abrupte care s-ar putea să fi fost râuri odată.
Bănuiesc că există canale, ca pe Marte?
Oh, canale, şi tot soiul de lucruri. Urme din belşug ale unei civilizaţii străvechi şi foarte dezvoltate cândva, deşi această regiune este acum puţin locuită şi doar de bande hoinare de nomazi primitivi. În mijlocul câmpului e o mare movilă de pietre. Pământul din jur e arid, cu câteva tufe pipernicite. Nu e chiar un deşert, dar pe-aproape. A mai rămas un sandviş cu brânză?
Ea caută în punga de hârtie. Nu, spune ea, dar e un ou fiert tare. N-a mai fost niciodată atât de fericită. Totul e iarăşi proaspăt, încă urmând a fi jucat.
Exact cum a cerut doctorul, spune el. O sticlă de limonadă, un ou fiert tare, şi Tu. Rostogoleşte oul între palme, îi sparge coaja, apoi îl curăţă. Ea se uită la gura lui, la maxilar, la dinţi.
Cântând lângă mine, în parcul public, spune ea. Uite sarea.
Mulţumesc. N-ai uitat nimic.
Această câmpie aridă nu e revendicată de nimeni, continuă el. Sau, mai exact, e revendicata de cinci triburi diferite, niciunul destul de puternic pentru a le anihila pe celelalte. Toate trec din când în când pe lângă acest morman de pietre, mânându-şi la păscut thulk- ile – nişte creaturi albastre, care seamănă cu oile, nărăvaşe din fire – sau transportând marfă de mică valoare cu animale de povară, un fel de cămile cu trei ochi.
În diferitele lor limbi, mormanul de pietre se cheamă
Vizuina şerpilor zburători, Movila de pietriş, Sălaşul mamelor urlătoare, Uşa uitării şi Groapa oaselor roase. Fiecare trib are o poveste asemănătoare despre el. Se spune că sub pietre e îngropat un rege – un rege fără nume. Nu numai regele, ci şi resturile magnificei cetăţi peste care a domnit odată acest 37
- ASASINUL ORB -
rege. Cetatea a fost nimicită în luptă, iar regele a fost capturat şi spânzurat de un curmal, în semn de triumf. La răsăritul lunii a fost dat jos şi îngropat, iar deasupra au fost îngrămădite pietre pentru a marca locul. Cât despre ceilalţi locuitori ai cetăţii, toţi au fost omorâţi. Măcelăriţi – bărbaţi, femei, copii, prunci, chiar şi animalele. Trecuţi prin sabie, făcuţi bucăţi. N-a fost cruţată nicio vietate.
E oribil.
Înfige o lopată aproape oriunde în pământ şi va ieşi la lumină un lucru oribil. E bine pentru comerţ, facem avere din oase; fără ele n-ar exista poveşti. Mai e limonadă?
Nu, spune ea. Am băut-o pe toată. Continuă.
Adevăratul nume al cetăţii a fost şters din memorie de către cuceritori, şi de aceea, spun povestitorii, locul e cunoscut în prezent numai după numele propriei distrugeri.
Mormanul de pietre marchează astfel atât un act de aducere aminte voită, cât şi un act de uitare voită. În această regiune paradoxul e foarte îndrăgit. Fiecare dintre cele cinci triburi pretinde că a fost atacatorul victorios. Fiecare evocă măcelul cu plăcere. Fiecare crede că a fost menit de zeul lui ca dreaptă răzbunare, din cauza obiceiurilor profane practicate în cetate. Răul trebuie curăţat cu sânge, spun ei. În ziua aceea sângele a curs ca apa, aşa că după aceea trebuie să fi fost foarte curat.
Fiecare păstor sau negustor care trece mai adaugă o piatră
la morman. E un obicei vechi – o faci în amintirea celor morţi, a morţilor tăi – dar cum nimeni nu ştie cine au fost de fapt morţii de sub mormanul de pietre, toţi îşi depun pietrele în eventualitatea că sunt morţii lor. Ocolesc problema spunându-ţi că ce s-a întâmplat trebuie să fi fost voinţa zeului lor şi că, lăsând o piatră, cinstesc astfel această
voinţă.
Mai există o poveste care pretinde că de fapt cetatea nu a fost deloc nimicită. În schimb, printr-o vrajă ştiută doar de rege, cetatea şi locuitorii ei au fost făcuţi nevăzuţi şi înlocuiţi cu fantomele lor, şi numai aceste fantome au fost arse şi 38
- MARGARET ATWOOD -
măcelărite. Cetatea adevărată a fost redusă la dimensiuni foarte mici şi băgată într-o peşteră de sub marele morman de pietre. Tot ce a fost odată există încă, inclusiv palatele şi grădinile pline de copaci şi flori; inclusiv oamenii, nu mai mari decât furnicile, dar văzându-şi de viaţă ca înainte –
purtând veşminte micuţe, dând banchete micuţe, spunând poveşti micuţe, cântând cântece micuţe.
Regele ştie ce s-a întâmplat şi asta îi dă coşmaruri, dar ceilalţi nu ştiu. Nu ştiu că au ajuns atât de mici. Nu ştiu că
se crede că sunt morţi. Nu ştiu nici măcar că au fost salvaţi.
Pentru ei tavanul de piatră arată ca cerul: lumina intră
printr-o deschizătură mică dintre pietre, şi ei cred că e soarele.
Frunzele mărului foşnesc. Ea se uită la cer, apoi la ceas.
Mi-e frig, spune ea. Şi am şi întârziat. Ai putea scăpa de dovezi? Adună cojile de ou, răsuceşte hârtia cerată.
Doar nu te grăbeşti? Aici nu e frig.