Presupun că aici se vede bolşevismul tău, spune ea. Ştiam eu că mai devreme sau mai târziu ai să ajungi la asta.
Dimpotrivă. Cultura pe care o descriu eu îşi are originea în vechea Mesopotamie. Este în Codul lui Hammurabi, legile hitiţilor şi aşa mai departe. Sau o parte din ea este. Partea despre văluri este, oricum, ca şi vinderea soţiei. Ţi-aş putea da capitolul şi versetul.
Te rog să nu-mi dai azi capitolul şi versetul, spune ea. N-am forţa necesară, sunt prea lipsită de vlagă. Mă ofilesc.
E august, mult prea cald. Umiditatea îi învăluie într-o ceaţă invizibilă. Patru după-amiază, lumina e ca untul topit.
Stau pe o bancă în parc, nu prea aproape unul de altul; deasupra lor, un arţar cu frunze istovite, sub picioarele lor pământ crăpat, iarbă uscată în jur. O coajă de pâine ciugulită de vrăbii, hârtii mototolite. Nu e cea mai bună zonă.
O cişmea picură; lângă ea uneltesc trei copii soioşi, o fată în costum de baie şi doi băieţi în pantaloni scurţi.
Rochia ei este galbenă ca primula; braţele ei goale de la cot în jos, peri fini, deschişi la culoare, pe ele. Şi-a scos mănuşile de bumbac, le-a făcut ghem, cu mâini nervoase. Pe el nu-l deranjează nervozitatea ei: îi place să creadă că înseamnă
deja ceva pentru ea. Ea poartă o pălărie de paie rotundă, ca de şcolăriţă; are părul prins la spate; o şuviţă umedă a scăpat. Oamenii obişnuiau să-şi taie şuviţe de păr, să le 43
- ASASINUL ORB -
păstreze, să le poarte în medalioane; sau, dacă erau bărbaţi, lângă inimă. El n-a înţeles niciodată de ce, până acum.
Unde se presupune că eşti? întreabă el.
La cumpărături. Uită-te la sacoşa mea. Am cumpărat nişte ciorapi; sunt foarte buni – cea mai bună mătase. Sunt ca şi cum n-ai avea nimic în picioare. Schiţează un zâmbet. Mai am doar cincisprezece minute.
Ea scapă o mănuşă, e lângă piciorul ei. El stă cu ochii pe mănuşă. Dacă ea pleacă uitând-o, şi-o va însuşi. O va inhala, în absenţă.
Când te văd? întreabă el. Adierea fierbinte agită frunzele, lumina pătrunde, de jur împrejurul ei e polen, un nor auriu.
Praf, de fapt.
Mă vezi acum, spune ea.
Nu fi aşa, spune el. Spune-mi când. Pielea din V-ul rochiei ei luceşte, o peliculă de sudoare.
Încă nu ştiu, spune ea. Se uită peste umăr, scrutează
parcul.
Nu-i nimeni în jur, spune el. Nimeni pe care îl cunoşti.
Nu poţi să ştii când va fi, spune ea. Nu poţi să ştii pe cine cunoşti.
Ar trebui să-ţi iei un câine, spune el.
Ea râde. Un câine? De ce?
Atunci ai avea un pretext. Ai putea să-l scoţi la plimbare.
Pe mine şi câinele.
Câinele ar fi gelos pe tine, spune ea. Iar tu ai crede că ţin mai mult la câine.
Însă n-ai ţine mai mult la câine, nu-i aşa? spune el.
Ea face ochii mari. De ce nu?
El spune: Câinii nu vorbesc.
44
- MARGARET ATWOOD -
The Toronto Star, 25 august 1975
NEPOATĂ DE ROMANCIERĂ VICTIMĂ A CĂDERII CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ PENTRU THE STAR
Aimee Griffen, treizeci şi opt de ani, fiica răposatului Richard E. Griffen, cunoscutul industriaş, şi nepoata scriitoarei Laura Chase, a fost găsită moarta miercuri, în apartamentul ei de la subsol din Church Street, ca urmare a unei căderi în care şi-a rupt gâtul. Vecinii Jos şi Beatrice Kelley au fost alertaţi de Sabrina, fiica în vârstă de patru ani a domnişoarei Griffen, care venea adeseori la ei după
mâncare când mama ei nu putea fi găsită.
Se zvoneşte că domnişoara Griffen a dus o luptă
îndelungată cu dependenţa de droguri şi alcool, fiind spitalizata în mai multe rânduri. Fiica ei a fost dată în grija doamnei Winifred Prior, sora bunicului ei, până la anchetă.
Nici doamna Prior, nici mama lui Aimee Griffen, doamna Iris Griffen din Port Ticonderoga, n-au fost abordabile pentru comentarii.
Acest nefericit eveniment este încă un exemplu al slăbiciunii actualelor noastre servicii sociale, şi al nevoii unei legislaţii mai bune pentru sporirea protecţiei copiilor aflaţi în pericol.
45