- ASASINUL ORB -
Asasinul orb: Covoarele
Linia bâzâie şi pârâie. Tună sau ascultă cineva pe fir? Dar e un telefon public, n-au cum să-i dea de urmă.
Unde eşti? întreabă ea. N-ar trebui să suni aici.
El nu-i aude răsuflarea, respiraţia. Vrea ca ea să-şi lipească receptorul de gât, dar nu-i va cere asta, nu încă.
Sunt prin preajmă, spune. La două străzi. Pot veni în parc, în cel mic, cel cu ceasul solar.
Oh, nu cred…
Ieşi pe furiş. Spune că simţi nevoia să iei aer. El aşteaptă.
Am să încerc.
La intrarea în parc sunt doi stâlpi de piatră cu patru laturi şi vârf teşit, cu aspect egiptean. Totuşi, fără inscripţii triumfale, fără basoreliefuri cu duşmani îngenuncheaţi, legaţi în lanţuri. Doar Hoinăritul interzis şi Ţineţi câinii în lesă.
Vino aici, spune el. Departe de felinarul din stradă.
Nu pot să stau mult.
Ştiu. Vino aici, în spate. O ia de braţ, călăuzind-o; ea tremură ca varga.
Aşa, spune el. Nimeni nu ne poate vedea. Nu sunt bătrâne care să-şi plimbe canişii.
Nu sunt poliţişti cu bastoane de cauciuc, spune ea. Râde scurt. Lumina felinarului se filtrează prin frunze; în ea, albul ochilor ei străluceşte. N-ar trebui să fiu aici, spune. Riscul e prea mare.
Lângă nişte tufe e o bancă de piatră. El îi înfăşoară umerii în haina lui. Tweed vechi, tutun vechi, miros de pârlit. Un uşor iz de sare. Lângă stofă a fost pielea lui, iar acum e a ei.
Gata, o să-ţi fie mai cald. Acum o să sfidăm legea. Vom hoinări.
Cum e cu Ţineţi câinii în lesă?
Vom sfida şi asta. Nu o cuprinde cu braţul. Ştie că ea asta vrea. Ea o aşteaptă; simte dinainte atingerea, aşa cum simt păsările umbra. El trage din ţigară. Îi oferă şi ei una; de data 46
- MARGARET ATWOOD -
asta, ea o ia. Flacăra chibritului pâlpâie scurt în mâinile lor făcute căuş. Vârfuri roşii de degete.
Ea se gândeşte: O flacără mai mare şi am vedea oasele. E
ca razele X. Suntem doar un fel de ceaţă, doar apă colorată.
Apa face ce vrea. Întotdeauna merge la vale. Gâtul ei se umple de fum.
El spune: Acum am să-ţi povestesc despre copii.
Copii? Care copii?
Următoarea rată. Despre Zycron, despre Sakiel-Norn.
A, da.
E vorba şi de copii.
N-am spus nimic despre copii.
Sunt copii sclavi. E nevoie de ei. Nu pot să continui fără ei.
Nu cred că vreau copii în povestea asta.
Îmi poţi spune oricând să mă opresc. Nu te obligă nimeni.
Eşti liberă să pleci, cum spune poliţia când ai noroc. El îşi păstrează glasul egal. Ea nu pleacă.
El spune: Sakiel-Norn este acum un morman de pietre, însă odată a fost un înfloritor centru de comerţ şi schimb.
Era la o răscruce în care se întâlneau trei drumuri – unul de la est, unul de la vest, unul de la sud. La nord era legat printr-un canal lat chiar de mare, unde avea un port bine fortificat. N-a rămas nici urmă din aceste şanţuri şi ziduri de apărare: după distrugere, duşmanii sau străinii au cărat blocurile de piatră cioplită pentru a le folosi la ţarcuri de animale, la troace de apă şi la forturile lor rudimentare, sau au fost îngropate de valuri şi vânt sub dunele de nisip.
Canalul şi portul au fost construite de sclavi, ceea ce nu-i de mirare: cu ajutorul sclavilor şi-a dobândit Sakiel-Norn măreţia şi puterea. Însă era renumit şi pentru artele lui meşteşugăreşti, mai ales ţesutul. Secretele vopselelor folosite de meşteşugarii lui erau păzite cu grijă: postavul strălucea ca mierea lichidă, ca strugurii purpurii zdrobiţi, ca o cupă de sânge de taur turnat la soare. Vălurile lui delicate erau uşoare ca pânza de păianjen, iar covoarele lui erau atât de 47
- ASASINUL ORB -
moi şi de fine încât ţi se părea că mergi pe aer, un aer făcut să semene cu florile şi apa curgătoare.
Foarte poetic, spune ea. Mă uimeşti.