Gustul de fum pe gura lui, sare în a ei; de jur împrejur, mirosul de pisică şi bălării zdrobite, de unghere neglijate.
Umezeală şi vegetaţie, pământ pe genunchi, negru şi bogat; prăpădii cu picioarele lungi întinzându-se spre lumină.
Mai jos de locul în care stau culcaţi, susurul unui pârâu.
Deasupra, crengi înfrunzite, lujeri subţiri de viţă cu flori purpurii; pilonii înalţi ai podului ridicându-se, traversele de fier, roţile trecând deasupra capului; cerul senin în crăpături. Pământ tare sub spatele ei.
El îi netezeşte fruntea, îşi trece un deget pe obrazul ei. N-ar trebui să mă venerezi, spune el. N-am singurul cocoş din lume. Într-o zi vei descoperi asta.
Nu e vorba de asta, spune ea. Oricum nu te venerez. Deja el o îndepărtează, în viitor.
Mă rog, indiferent cum e, vei mai avea, odată ce eu n-o să
te mai plictisesc.
Asta însemnând ce, mai exact? Nu mă plictiseşti.
53
- ASASINUL ORB -
Că există viaţă după viaţă, spune el. După viaţa noastră.
Să vorbim despre altceva.
Bine, spune el. Întinde-te la loc. Pune capul aici. Îşi dă la o parte cămaşa umedă. Braţul lui în jurul ei, cealaltă mână a lui caută în buzunar ţigările, apoi scapără chibritul cu unghia de la degetul mare. Urechea ei în scobitura umărului lui.
El spune: Ei bine, unde rămăsesem?
Ţesătorii de covoare. Copiii orbiţi.
Oh, da. Îmi amintesc.
El spune: Bogăţia din Sakiel-Norn se baza pe sclavi, şi mai ales pe sclavii copii care ţeseau renumitele lui covoare. Dar nu era bine să vorbeşti despre asta. Snilfarzii pretindeau că
bogăţiile lor nu se datorau sclavilor, ci propriei lor iscusinţe şi înţelepciuni – adică, faptului că zeilor li se aduceau sacrificiile corespunzătoare.
Existau o mulţime de zei. Zeii prind bine întotdeauna, ei justifică aproape orice, iar zeii Sakiel-Norn-ului nu făceau excepţie. Toţi erau carnivori; le plăceau sacrificiile animale, dar ce preţuiau cel mai mult era sângele de om. Se spunea că la întemeierea oraşului, care a avut loc atât de demult încât a intrat în legendă, nouă taţi devotaţi şi-au oferit propriii copii să fie îngropaţi sub cele nouă porţi ale cetăţii, ca paznici sfinţi.
Fiecare dintre cele patru direcţii avea două porţi, una pentru intrare şi una pentru ieşire: să ieşi pe aceeaşi poartă
pe care ai intrat însemna moarte timpurie. Uşa celei de a noua porţi era o lespede orizontală de marmură în vârful unui deal din centrul cetăţii; se deschidea fără să se mişte, şi pendula între viaţă şi moarte, între carne şi spirit. Aceasta era uşa pe care veneau şi plecau zeii: ei nu aveau nevoie de două uşi pentru că, spre deosebire de muritori, puteau fi concomitent de ambele părţi ale unei uşi. Profeţii din Sakiel-Norn aveau o zicală: care este adevărata respiraţie a omului –
inspiraţia sau expiraţia? Aşa era natura zeilor.
54
- MARGARET ATWOOD -
Această a noua poartă era şi altarul pe care se vărsa sângele jertfei. Copiii băieţi erau oferiţi Zeului celor Trei Sori, care era zeul zilei, al luminilor strălucitoare, palatelor, ospeţelor, cuptoarelor, războaielor, băuturii, intrărilor şi vorbelor; copiii fete erau oferiţi Zeiţei celor Cinci Luni, patroana nopţii, a ceţurilor şi umbrelor, a foametei, peşterilor, naşterii, ieşirilor şi tăcerilor. Băieţilor li se spărgea capul pe altar cu o bâtă, şi apoi erau aruncaţi în gura zeului, care ducea la un cuptor ce vuia. Fetelor li se tăia gâtul şi cu sângele lor erau alimentate cele cinci luni în descreştere, ca să nu se stingă şi să dispară pentru totdeauna.
În fiecare an erau sacrificate nouă fete, în cinstea celor nouă fete îngropate la porţile cetăţii. Cele jertfite erau cunoscute ca „fecioarele Zeiţei” şi li se ofereau rugăciuni şi flori şi tămâie, ca să intervină în favoarea celor vii. Ultimele trei luni ale anului erau numite „luni fără chip”; erau lunile când nu creşteau grânele, şi se spunea că Zeiţa postea. În această perioadă, zeul-Soare, sub formă de război şi cuptoare, deţinea conducerea, iar mamele de băieţi îi îmbrăcau în veşminte de fete ca să-i protejeze.
Legea cerea ca cele mai nobile familii snilfarde să-şi sacrifice cel puţin o fiică. Era o insultă adusă Zeiţei să oferi fete cu onoarea pătată sau cu defecte şi, pe măsură ce timpul trecea, snilfarzii au început să-şi mutileze fetele pentru a fi cruţate; le tăiau un deget sau lobul unei urechi, sau altă
parte neînsemnată. Curând mutilarea a devenit doar simbolică: un tatuaj lunguieţ, albastru, în V-ul claviculei.
Era un păcat capital ca o femeie care nu era snilfardă să aibă
unul dintre aceste semne de castă, însă patronii de bordeluri, veşnic doritori de câştig, le aplicau cu cerneală
acelora dintre cele mai tinere târfe ale lor care puteau să dea impresia de semeţie. Acest lucru îi atrăgea pe clienţii care doreau să aibă sentimentul că violau nişte prinţese snilfarde cu sânge albastru.
În acelaşi timp, snilfarzii s-au apucat să adopte copii de pripas – odraslele sclavelor şi ale stăpânilor lor, în cea mai 55
- ASASINUL ORB -
mare parte – şi îi foloseau pentru a-şi înlocui fiicele legitime.
Era o înşelăciune, însă familiile nobile erau puternice, aşa că
autorităţile închideau ochii.
Apoi familiile nobile au devenit şi mai leneşe. N-au mai vrut să se deranjeze să crească fetele în gospodăria lor, aşa că le predau pur şi simplu Templului Zeiţei, plătind bine pentru întreţinerea lor. Întrucât fata purta numele familiei, creditul pentru jertfire le revenea lor. Era la fel ca deţinerea unui cal de curse. Această practică era o versiune pervertită
a celei iniţiale, însă la acea vreme, în Sakiel-Norn totul era de vânzare.
Fetele închinate Zeiţei erau închise în templu, hrănite cu ce era mai bun pentru a rămâne pietroase şi sănătoase, şi instruite riguros astfel încât să fie pregătite pentru ziua cea mare – capabile să-şi îndeplinească îndatoririle cu decenţă şi fără să tremure de frică. Teoria era că sacrificiul ideal trebuia să semene cu un dans: maiestuos şi liric, armonios şi graţios. Nu erau animale, ca să fie măcelărite cu cruzime; trebuiau să-şi dea viaţa de bunăvoie. Multe credeau ce li se spunea: că binele întregului regat depindea de altruismul lor.