Ticonderoga, mai 1998
PREMIUL MEMORIAL LAURA CHASE
URMEAZĂ A FI ACORDAT
DE MYRA STURGESS, VICEPREŞEDINTE,
ASOCIAŢIA ABSOLVENŢILOR
Liceul Colonel Henry Parkman a fost înzestrat cu un nou premiu valoros prin generosul testament al regretatei doamne Winifred Griffen Prior din Toronto, al cărei renumit frate, Richard E. Griffen, va fi păstrat în amintire, deoarece îşi petrecea deseori vacanţele aici, în Port Ticonderoga, şi îi plăcea să navigheze pe râul nostru. Premiul este Premiul Memorial Laura Chase pentru creaţie literară, în valoare de două sute de dolari, şi urmează a fi acordat unui elev din anul terminal pentru cea mai bună nuvelă, care va fi decisă
de trei membri ai Asociaţiei Absolvenţilor, ţinându-se cont de valoarea literară, dar şi morală. Directorul nostru, dl. Eph Evans, declară: „Îi suntem recunoscători doamnei Prior că şi-a adus aminte de noi odată cu multe alte binefaceri ale ei”.
Instituit în cinstea celebrei scriitoare locale Laura Chase, primul premiu va fi acordat la absolvirea din iunie. Sora ei, doamna Iris Griffen din familia Chase care a contribuit atât de mult la binele oraşului nostru în zilele sale de început, a consimţit, cu amabilitate, să ofere premiul norocosului câştigător, şi au mai rămas doar câteva săptămâni, aşa că
spuneţi-le copiilor dumneavoastră să-şi suflece mânecile creativităţii şi să treacă repede la treaba!
Asociaţia Absolvenţilor va sponsoriza un ceai în sala de sport imediat după absolvire, biletele putându-se procura de la Myra Sturgess la Gingerbread House, toate încasările mergând la noile echipamente de fotbal, care sunt categoric 59
- ASASINUL ORB -
necesare! Donaţiile în produse de patiserie sunt bine venite, cu nuci şi alune din belşug, vă rugăm.
60
- MARGARET ATWOOD -
III
61
- ASASINUL ORB -
Înmânarea premiului
Azi-dimineaţă m-am trezit cu un sentiment de groază. La început n-am putut să mi-l lămuresc, dar pe urmă mi-am adus aminte. Azi era ziua ceremoniei.
Soarele era sus pe cer, în cameră era deja prea cald.
Lumina se filtra prin perdelele de plasă, atârnând suspendată în aer, ca un sediment într-un eleşteu. Îmi simţeam capul ca un sac cu terci. Încă în cămaşa de noapte, umedă de la spaima pe care o împinsesem deoparte ca pe un frunziş, m-am ridicat şi m-am dat jos din patul răvăşit, apoi m-am înhămat la obişnuitele ritualuri din zori – ceremoniile pe care le îndeplinim pentru a ne face să arătăm normale şi acceptabile în faţa altora. Părul trebuie netezit după apariţiile care l-au făcut măciucă în timpul nopţii, expresia de neîncredere mirată spălată din ochi. Dinţii spălaţi, aşa cum sunt. Dumnezeu ştie ce oase am ros în somn.
Apoi am intrat sub duş, ţinându-mă de bara de prindere pe care Myra m-a forţat să o instalez, atentă să nu scap săpunul: mi-e teamă să nu alunec. Totuşi, corpul trebuie spălat bine, pentru a înlătura de pe piele mirosul de întuneric nocturn. Mă suspectez că am un miros urât pe care eu însămi nu-l mai pot detecta – o duhoare de carne râncedă
şi pipi tulbure, învechit.
Ştearsă, unsă şi pudrată, pulverizată ca mucegaiul, eram într-un anumit sens refăcută. Mai exista doar senzaţia de imponderabilitate, sau mai degrabă de a fi pe cale să păşesc de pe o stâncă. De fiecare dată când pun piciorul jos îl pun temporar, ca şi cum podeaua ar putea ceda sub mine. Doar tensiune superficială care mă ţine în loc.
Îmbrăcatul mi-a fost de ajutor. Nu mă simt în elementul meu fără schelărie. (Totuşi, ce s-a întâmplat cu hainele mele adevărate? De bună seamă aceste haine pastelate fără formă
şi pantofii ortopedici aparţin altcuiva. Dar sunt ai mei; mai rău, acum mi se potrivesc.)
62
- MARGARET ATWOOD -
Apoi au venit treptele. Mi-e groază să nu vin de-a dura pe ele – să-mi rup gâtul, să zac cu picioarele răşchirate cu lenjeria la vedere, apoi să mă topesc într-o baltă în descompunere dinaintea oricui s-o gândi să vină să mă
caute. Ar fi un mod foarte dizgraţios de a muri. Am abordat fiecare treaptă pe rând, îmbrăţişând balustrada; apoi pe hol spre bucătărie, degetele de la mâna stângă atingând peretele ca nişte mustăţi de pisică. (Încă mai văd, în general, încă mai pot să merg. Fii recunoscătoare pentru micile binecuvântări, ar spune Reenie. De ce am fi? spunea Laura. De ce sunt aşa de mici?)
N-am vrut să iau micul dejun. Am băut un pahar cu apă, şi mi-am omorât vremea foindu-mă. La nouă şi jumătate a venit Walter să mă ia.
— E îndeajuns de cald pentru tine? a spus el, introducerea lui standard.
Iarna e îndeajuns de frig. Umed şi uscat sunt pentru primăvară şi toamnă.
— Ce mai faci azi, Walter? l-am întrebat, ca întotdeauna.
— Sunt atent să nu dau de bucluc, a spus el, ca întotdeauna.
— E cel mai bun lucru la care poate spera oricare dintre noi, am spus.
A schiţat versiunea lui de zâmbet – o crăpătură subţire pe faţă, ca de noroi care se usucă – mi-a deschis portiera maşinii şi m-a instalat pe locul pasagerului.
— Mare zi azi, ’ai? a spus el. Pune-ţi centura, altfel aş
putea să fiu arestat.
A spus pune-ţi centura de parcă era o glumă; e destul de bătrân să ţină minte zilele de demult, mai lipsite de griji. A fost probabil genul de tânăr care conduce cu un cot ieşit pe geam şi o mână pe genunchiul iubitei. E uimitor să te gândeşti că această iubită a fost de fapt Myra.