Apoi a fost rândul Laurei. Politicianul şi-a asumat sarcina să facă onorurile: aici se cerea tact. S-a spus câte ceva despre originile locale ale Laurei, despre curajul ei, despre a ei „dăruire unui ţel ales”, ce-o fi vrut să însemne şi asta.
Nimic despre felul în care a murit, pe care toată lumea din acest oraş – în ciuda verdictului de la anchetă – îl crede la fel de aproape de suicid ca blestemul de înjurătură. Şi absolut nimic despre carte, pe care în mod sigur cei mai mulţi dintre ei considerau că ar fi mai bine să fie uitată. Cu toate că nu e, nu aici: chiar şi după cincizeci de ani îşi păstrează aura de pucioasă şi tabu. Greu de înţeles, după părerea mea, deoarece carnalitatea poartă vechea pălărie, limbajul urât nu e nimic ce nu poţi să auzi în orice zi la colţ de stradă, sexul e la fel de decent ca dansatoarele care îşi ascund goliciunea cu evantaie – excentric aproape, ca portjartierele.
Pe atunci era altă poveste. Ce ţin minte oamenii nu e cartea în sine cât vâlva: preoţii în biserică o denunţau ca 67
- ASASINUL ORB -
obscenă, şi nu numai aici; biblioteca publică a fost nevoită s-o scoată din rafturi, singura librărie din oraş a refuzat s-o achiziţioneze. Era vorba să fie cenzurată. Oamenii plecau pe furiş la Stratford sau London sau chiar la Toronto, şi îşi procurau pe şest exemplarele, cum era obiceiul cu prezervativele. Întorşi acasă, trăgeau draperiile şi le citeau cu dezaprobare, cu plăcere, cu aviditate şi încântare – chiar şi cei care nu se gândiseră niciodată până atunci să deschidă
un roman. Nimic nu încurajează ştiinţa de carte ca o lopată
de murdărie.
(Fără doar şi poate s-au exprimat şi câteva sentimente drăguţe. N-am putut s-o termin – nu prea e o chestie pentru mine. Dar biata fiinţă era atât de tânără! Poate s-ar fi descurcat mai bine cu altă carte, dacă nu se ducea. Asta era cel mai bun lucru pe care puteau să-l spună.) Ce voiau de la carte? Lascivitate, obscenitate, confirmarea celor mai rele bănuieli ale lor. Dar poate că unii dintre ei voiau, în ciuda lor înşişi, să fie seduşi. Poate căutau pasiune; poate cercetau amănunţit această carte ca pe un pachet misterios – o cutie de cadouri la fundul căreia, ascuns în straturi de foiţă foşnitoare, era ceva după care tânjiseră
mereu dar pe care nu putuseră niciodată să pună mâna.
Dar mai voiau şi să atingă cu degetele oamenii adevăraţi din ea – în afară de Laura, adică: realitatea ei nu era pusă la îndoială. Voiau trupuri adevărate, să corespundă trupurilor evocate pentru ei de cuvinte. Voiau senzualitate adevărată.
Mai presus de toate, voiau să ştie: cine era bărbatul? În pat cu tânăra, fermecătoarea tânără moartă; în pat cu Laura.
Unii dintre ei credeau că ştiu, desigur. Circulaseră bârfe.
Pentru cei care ştiau să pună lucrurile cap la cap, totul se potrivea. Făcea pe pura. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Asta îţi dovedeşte că nu poţi să judeci o carte după
copertă.
Dar pe atunci Laura era inaccesibilă. Eu eram cea la care puteau ajunge. Au început scrisorile anonime. De ce aranjasem să fie publicată aceasta obscenitate? Şi la New 68
- MARGARET ATWOOD -
York, pe deasupra – Marea Sodomă! O astfel de mizerie? Nu aveam pic de ruşine? Permisesem ca familia mea – atât de respectată! – să fie dezonorată, şi împreună cu ea întregul oraş. Laura nu fusese niciodată sănătoasă la cap, toată
lumea bănuise mereu asta, iar cartea o dovedea. Ar fi trebuit să-i apăr memoria. Ar fi trebuit să dau foc manuscrisului.
Uitându-mă la negura de capete, de acolo de jos din auditoriu – capetele mai bătrâne – îmi imaginam înălţându-se din ele, ca dintr-un smârc în răcire, o miasmă din vechiul dispreţ, vechea invidie, vechea condamnare.
Cât despre cartea în sine, ea a rămas nemenţionată –
îmbrâncită din vedere, ca o rudă de proastă calitate, de care îţi este ruşine. O carte atât de subţire, atât de neajutorată!
Oaspetele neinvitat la acest ospăţ ciudat, fâlfâia la marginea scenei ca un fluture nepriceput.
În timp ce visam cu ochii deschişi, am fost apucată de braţ, săltată în sus şi mi s-a îndesat în mână cecul într-un plic împodobit cu panglică aurie. A fost anunţată
câştigătoarea. Nu i-am reţinut numele.
S-a îndreptat spre mine, cu tocurile ţăcănind pe scenă.
Era înaltă; toate sunt foarte înalte în ziua de azi, tinerele, trebuie să fie ceva în alimentaţie. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, severă printre culorile de vară, cu fire argintii, sau mărgele – un oarecare fel de sclipici. Avea părul lung şi închis la culoare. O faţă ovală, o gură dată cu ruj cireşiu; era uşor încruntată, concentrată, atentă. Pielea ei avea o vagă
tentă gălbuie sau maronie – să fi fost indiancă, sau arăboaică, sau chinezoaică? Aşa ceva era cu putinţă chiar şi în Port Ticonderoga: în ziua de azi toţi sunt peste tot.
Inima mi s-a strâns: dorul m-a străbătut ca o crampă.
Poate că nepoata mea… poate că Sabrina arată aşa acum, m-am gândit. Poate da, poate nu, de unde era să ştiu? Poate nici n-aş mai fi recunoscut-o. E de atâta timp ţinută la distanţă de mine; ferită. Ce se poate face?
— Doamnă Griffen, a sâsâit politicianul.
69
- ASASINUL ORB -
M-am balansat, mi-am recăpătat echilibrul. Oare ce voiam să spun?
— Sora mea Laura ar fi fost tare încântată, am icnit în microfon. (Aveam glasul strident; m-am gândit că leşin.) Îi plăcea să ajute oamenii. (Asta era adevărat, jurasem să nu spun niciun lucru neadevărat.) Era pasionată de cărţi şi de citit. (De asemenea adevărat, până la un punct.) Ţi-ar fi dorit numai succese în viitor. (Tot adevărat.) Am reuşit să înmânez plicul; fata a trebuit să se aplece. I-am şoptit la ureche, sau am avut de gând să-i şoptesc – Fii binecuvântată. Ai grijă. Oricine intenţionează să fie în relaţii intime cu cuvintele are nevoie de o astfel de binecuvântare, de o astfel de avertizare. Oare chiar vorbisem, sau doar deschisesem şi închisesem gura ca un peşte?
Ea a zâmbit, şi pe toată faţa ei şi în păr au fulgerat şi scânteiat paiete micuţe. Era o iluzie a ochilor mei, şi a luminilor scenei, care erau prea puternice. Trebuia să-mi fi pus ochelarii de soare. Am rămas acolo clipind mărunt. Apoi ea a făcut ceva neaşteptat: s-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. Prin intermediul buzelor ei mi-am simţit textura pielii: moale ca pielea de mănuşi glase, zbârcită, pudrată, bătrână.
A şoptit la rândul ei ceva, dar n-am prea înţeles. Era un simplu mulţumesc, sau vreun alt mesaj într-o – oare? –
limbă străină?
S-a întors să plece. Lumina pe care o răspândea era atât de ameţitoare încât a trebuit să închid ochii. Nu auzeam, nu vedeam. Întunericul s-a strâns. Aplauzele mi-au bătucit urechile ca nişte aripi care bat. M-am clătinat şi am fost cât pe ce să cad.
Un funcţionar vigilent m-a prins de braţ şi m-a târât înapoi pe scaunul meu. Înapoi în obscuritate. Înapoi în lunga umbră aruncată de Laura. La o parte din calea răului.
Dar vechea rană s-a deschis, sângele invizibil ţâşneşte.