Nu-i greu de ghicit de ce. Dumnezeu ştie ce i s-a povestit despre mine. Nimic bun.
77
- ASASINUL ORB -
Fabrica de nasturi
Căldura verii a venit cu toată seriozitatea, depunându-se peste oraş ca o supă-cremă. Vreme de malarie, ar fi fost odată; vreme de holeră. Copacii pe sub care trec sunt umbrele ofilite, hârtia e umedă sub degetele mele, cuvintele pe care le scriu se împreunează la capete ca rujul pe o gură
îmbătrânită. Chiar şi numai urcatul scărilor face să-mi încolţească o mustaţă de sudoare.
N-ar trebui să mă plimb pe o astfel de căldură, îmi face inima să bată mai tare. Observ asta cu răutate. N-ar trebui să-mi supun inima la astfel de teste, acum că am fost informată de imperfecţiunile ei; totuşi, îmi face o plăcere perversă să fac asta, de parcă aş fi un bătăuş, iar ea un copil care scânceşte, a cărui slăbiciune o dispreţuiesc.
Seara tună, un bubuit îndepărtat şi şovăitor, pesemne Dumnezeu la un chef crâncen. Mă scol să fac pipi, mă întorc în pat, mă răsucesc în cearşafurile umede, ascultând zumzetul monoton al ventilatorului. Myra spune că ar trebui să-mi pun aer condiţionat, dar nu vreau. Şi nici nu-mi pot permite. „Cine ar plăti pentru aşa ceva?” îi spun. Probabil că
ea crede că am un diamant ascuns în frunte, ca broaştele ţestoase din basme.
Ţinta plimbării mele de azi a fost Fabrica de nasturi, unde intenţionam să-mi beau cafeaua de dimineaţă. Doctorul m-a avertizat cu privire la cafea, însă el are numai cincizeci de ani
– aleargă în pantaloni scurţi, dându-se în spectacol cu picioarele lui păroase. Nu ştie chiar totul, deşi asta ar fi o noutate pentru el. Dacă nu mă omoară cafeaua, mă va omorî altceva.
Erie Street era moleşită de turişti, între două vârste în cea mai mare parte, care îşi băgau nasul în magazinele de suveniruri, făceau pe preţioşii prin librării, neavând ce face înainte de a pleca după masa de prânz la festivalul teatrului de vară din apropiere, pentru câteva ore relaxante de trădare, 78
- MARGARET ATWOOD -
sadism, adulter şi crimă. Unii dintre ei se îndreptau în aceeaşi direcţie ca mine – spre Fabrica de nasturi, să vadă ce rarităţi demodate puteau achiziţiona în amintirea vacanţei lor de o noapte din secolul douăzeci. Capcane de praf, ar fi numit Reenie asemenea articole. Acelaşi termen l-ar fi aplicat şi turiştilor.
Am mers în compania lor colorată, până în locul în care Erie Street devine Mill Street şi duce în lungul râului Louveteau. Port Ticonderoga are două râuri, Jogues şi Louveteau – numele fiind relicve ale punctului comercial francez situat odinioară la confluenţa lor, nu că prin părţile astea am avea o pasiune pentru franceză; pentru noi sunt Jogs şi Lovetow. Louveteau, cu curenţii lui repezi, a fost atracţia pentru primele mori, şi pe urmă pentru uzinele electrice. Jogues, pe de altă parte, e adânc şi leneş, navigabil pe o distanţă de treizeci de mile mai sus de lacul Erie. Pe el se transporta calcarul care a fost prima industrie a oraşului, mulţumită uriaşelor depozite lăsate de mările interioare în retragere. (Din permian, din jurasic? Cândva ştiam.) Cele mai multe case din oraş sunt făcute din acest calcar, inclusiv a mea.
Carierele abandonate mai există încă la periferie, pătrate adânci şi alungite tăiate în piatră, de parcă clădiri întregi au fost ridicate din ele, lăsând în urmă forma lor goală. Uneori îmi imaginez întregul oraş înălţându-se din oceanul preistoric puţin adânc, desfăcându-se ca o anemonă de mare, sau ca degetele unei mănuşi de cauciuc când sufli în ea – încolţind intermitent ca acele filme maro, grunjoase, cu flori care se deschid, care se dădeau înainte în sălile de cinematograf – când a fost asta? – înaintea filmelor de lung metraj. Vânătorii de fosile adulmecă pe acolo, în căutare de peşti dispăruţi, frunze străvechi, spirale de coral; şi dacă
puştii adolescenţi vor să chefuiască, acolo o fac. Aprind focuri în aer liber, şi beau prea mult şi fumează droguri, şi se bâjbâie unul pe altul prin haine de parcă tocmai ar fi 79
- ASASINUL ORB -
inventat asta, şi fac zob maşinile părinţilor lor pe drumul de întoarcere în oraş.
Grădina mea din spate se învecinează cu Defileul Louveteau, unde râul se îngustează şi plonjează brusc.
Căderea e destul de abruptă să provoace ceaţă, şi puţină
uimire. În weekendurile de vară, turiştii se plimbă pe poteca de pe malul stâncos sau stau chiar pe margine făcând fotografii; le văd inofensivele pălării plictisitoare din canava albă trecând pe acolo. Stânca e fărâmicioasă şi periculoasă, dar oraşul nu vrea să cheltuiască banii pe un gard, părerea pe aici încă fiind că dacă faci o prostie meriţi consecinţele.
Paharele de carton de la gogoşerie se adună în bulboanele de jos, şi din când în când apare un cadavru, e greu de spus dacă a căzut sau a fost împins sau a sărit, decât dacă, fireşte, există un bilet.
Fabrica de nasturi se află pe malul estic al Louveteau-ului, la un sfert de milă în amonte de defileu. Mai multe decenii a stat abandonată, cu ferestrele sparte, cu acoperişul găurit, un sălaş de şobolani şi beţivi; apoi a fost salvată de la demolare de un comitet de cetăţeni energici, şi transformată
în buticuri. Straturile de flori au fost reconstituite, exteriorul sablat, ravagiile timpului şi vandalismului reparate, deşi aripi negre de funingine se mai văd încă în jurul ferestrelor de jos, de la incendiul de acum mai bine de şaizeci de ani.
Clădirea e din cărămidă roşie-maronie, cu marile ferestre cu multe ochiuri de geam, cum se foloseau odată la fabrici ca să se facă economie la lumină. E foarte graţioasă, în măsura în care sunt fabricile: decoraţiuni falnice, fiecare cu un trandafir de piatră în mijloc, ferestre cu frontoane, un acoperiş mansardat din ardezie verde cu purpuriu. Lângă ea e o parcare îngrijită. „Bun venit vizitatorilor Fabricii de nasturi”, spune indicatorul, cu litere de firmă veche de circ; şi, scris mai mic: „Parcarea peste noapte e interzisă”. Iar sub asta, mâzgălit cu un marker negru şi furios: Nu eşti 80
- MARGARET ATWOOD -
Dumnezeu iar Pământul nu e aleea ta. Autentica amprentă
locală.
Intrarea din faţă a fost lărgită, s-a instalat o rampă pentru scaune cu rotile, uşile grele originare au fost înlocuite cu unele cu geamuri-oglindă. Ba Înăuntru, ba Afară, Împinge şi Trage, despoticii cvadrupli ai secolului douăzeci. Înăuntru cântă muzica, scripci în marş rural, acel un-doi-trei al unui vals vioi, îndurerat. Deasupra unui spaţiu central pardosit cu imitaţie de piatră cubică, cu bănci de parc proaspăt vopsite în verde şi hârdaie conţinând câţiva arbuşti nemulţumiţi, e un luminator. Buticurile diverse sunt aranjate în jurul spaţiului central: efect de mall.
Pereţii de cărămidă goală sunt decoraţi cu uriaşe fotografii vechi, mărite din arhivele oraşului. Pe primul loc e un citat dintr-un ziar – un ziar din Montreal, nu al nostru – având data 1899.
Nu trebuie să-ţi imaginezi întunecatele mori satanice ale Vechii Anglii. Fabricile din Port Ticonderoga sunt situate în mijlocul unei abundenţe de verdeaţă înviorată de flori viu colorate, şi sunt mângâiate de susurul curenţilor repezi; sunt curate şi bine aerisite, iar muncitorii voioşi şi eficienţi. Stând la apus pe noul şi graţiosul Pod Jubilee cu arcuiri ca un curcubeu de dantelă din fier forjat peste cascadele învolburate ale râului Louveteau, ai priveliştea unui fermecător ţinut de basm, în vreme ce luminile fabricii de nasturi Chase clipesc mai departe şi se reflectă
în apele scânteietoare.
Asta nu era întru totul o minciună când a fost scrisă. Cel puţin pentru scurt timp, aici au fost prosperitate şi destule lucruri de văzut.
Apoi urmează bunicul meu, cu redingotă şi joben şi favoriţi albi, aşteptând cu un grup de demnitari la fel de lustruiţi să-l întâmpine pe ducele de York în timpul voiajului său prin Canada din 1901. Apoi tata cu o jerbă, în faţa Memorialului 81
- ASASINUL ORB -
Eroilor Războiului, la inaugurarea lui – un bărbat înalt, cu faţa solemnă, cu mustaţă şi plasture pe un ochi; în prim-plan, o colecţie de puncte negre. M-am dat în spate să văd dacă devine mai clar – încerc să-i prind ochiul bun – dar nu se uită la mine; priveşte în zare, cu şira spinării dreaptă şi umerii traşi spre spate, de parcă ar fi în faţa unui pluton de execuţie. Brav, ai zice.
Apoi o fotografie cu fabrica însăşi, din 1911, spune legenda. Maşini cu braţe zăngănitoare ca picioarele de lăcustă, şi came de oţel şi roţi acoperite cu dinţi şi pistoane de ştanţare mergând în sus şi în jos, stanţând formele; mese lungi cu şiruri de muncitori aplecaţi în faţă, lucrând cu mâinile. Maşinile sunt acţionate de bărbaţi, cu cozoroc şi vestă, şi mânecile suflecate; muncitorii de la mese sunt femei, cu coafuri montante şi şorţuri. Femeile erau cele care numărau nasturii şi îi ambalau în cutii, sau îi coseau pe cartoane cu numele Chase tipărit pe ele, şase sau opt sau doisprezece nasturi la un carton.
În capătul spaţiului deschis pardosit cu piatră cubică e un bar. Whole Enchilada, cu muzică live sâmbăta, şi bere care, se spune, este din microfabricile de bere locale. Decorul e alcătuit din blaturi de masă, de lemn, aşezate pe butoaie, cu separeuri de pin ca pe vremuri înşirate pe o latură. În meniu, afişat în fereastră – n-am fost niciodată înăuntru – sunt mâncăruri pe care le găsesc exotice: sendviciuri cu chiftele şi brânză, coji de cartofi coapte, nachos1. Produsele saturate de grăsimi ale tinerilor mai puţin respectabili, sau aşa mi-a spus Myra. Ea are un magazin chiar alături, şi dacă în Whole Enchilada se întâmplă vreo poznă, n-o scapă niciodată. Zice că acolo merg să mănânce un proxenet şi un traficant de droguri, ambii ziua-n amiaza mare. Mi i-a arătat cu degetul şuşotind foarte emoţionată. Proxenetul purta un costum din trei piese, şi arăta ca un agent de bursă. Traficantul de 1 Mâncare mexicană din turte de mălai şi brânză, fripte pe foc. (Toate notele din acest volum aparţin traducătoarei.) 82
- MARGARET ATWOOD -