droguri avea o mustaţă căruntă şi era îmbrăcat într-un costum de doc, ca un organizator sindical de pe vremuri.
Magazinul Myrei este Gingerbread House, Cadouri şi articole de colecţie. Are acel parfum dulce şi picant – vreun tip de spray de cameră cu miros de scorţişoară – şi oferă
multe lucruri: borcane de dulceaţă cu capac de bumbac imprimat, perne în formă de inimă umplute cu ierburi deshidratate care miros ca fânul, cutii cu balamale prinse stângaci sculptate de „meşteşugari tradiţionali”, cuverturi cusute, chipurile, de menonite, perii de curăţat toaleta cu capete de raţe cu zâmbet superior. Ceea ce crede Myra că ar crede orăşenii despre viaţa la ţară, viaţa strămoşilor lor păstori provinciali – o fărâmă de istorie pe care s-o iei cu tine acasă. Istoria, din câte ţin eu minte, n-a fost niciodată atât de cuceritoare, şi mai ales nu atât de curată, dar realitatea nu s-ar vinde niciodată – majoritatea oamenilor preferă un trecut în care nimic nu miroase.
Myrei îi place să-mi facă daruri din tainiţa ei de comori.
Altfel spus, scapă de articolele pe care lumea nu le cumpără
din magazin aruncându-mi-le mie. Deţin o cunună din rămurele strâmbă, un set incomplet de inele de lemn pentru şerveţele, cu ananaşi pe ele, o lumânare obeză parfumată cu ceea ce pare a fi petrol lampant. De ziua mea mi-a dăruit o pereche de mănuşi pentru cuptor, în formă de cleşti de homar. Sunt sigură că a fost cu intenţii bune.
Sau poate mă pregăteşte sufleteşte: ea e baptistă, ar vrea să-l găsesc pe Iisus, sau invers, înainte să fie prea târziu.
Treburile de genul ăsta nu merg în familia ei: mama ei, Reenie, nu prea s-a dat în vânt după Dumnezeu. Exista un respect reciproc, şi dacă dădeai de necaz fireşte că apelai la El, la fel ca la avocaţi; dar, ca şi cu avocaţii, trebuia să fie un necaz mare de tot. Altfel nu merita să te încurci prea mult cu El. Cu siguranţă nu îl voia în bucătăria ei, căci şi aşa avea destulă treabă.
După o oarecare deliberare, am cumpărat o prăjitură la The Cookie Gremlin – terci de ovăz şi o aşchie de ciocolată –
83
- ASASINUL ORB -
şi o ceaşcă din polistiren expandat de cafea, şi m-am aşezat pe o bancă din parc, sorbind şi lingându-mi degetele, odihnindu-mi picioarele, şi ascultând muzica înregistrată pe bandă, cu bâzâitul ei ritmat, jelitor.
Bunicul meu Benjamin a fost cel care a construit fabrica de nasturi la începutul anilor 1870. Era mare cerere de nasturi, pentru îmbrăcăminte şi tot ce era legat de ea –
populaţia continentului se mărea într-un ritm fantastic – şi nasturii puteau fi făcuţi ieftin şi vânduţi ieftin, şi asta (spunea Reenie) era tocmai ce îi trebuia bunicului meu, care a văzut ocazia şi şi-a folosit creierul pe care i l-a dat Dumnezeu. Strămoşii lui veniseră din Pennsylvania în anii 1820 să profite de pământul ieftin şi de oportunităţile de construcţii – oraşul fusese ars în timpul războiului din 1812, şi era nevoie de o considerabilă muncă de reclădire. Aceşti oameni erau într-o oarecare măsură germanici şi sectari, încrucişaţi cu puritani de a şaptea generaţie – un amestec harnic dar pios care a dat, pe lângă obişnuita colecţie de fermieri butucănoşi şi virtuoşi, trei preoţi metodişti, doi speculanţi de pământ nepricepuţi, şi un delapidator mărunt
– găinari cu o trăsătură vizionară şi un ochi pe orizont. La bunicul meu asta a părut un joc de noroc, deşi singurul lucru pe care a mizat vreodată a fost el însuşi.
Tatăl lui deţinuse una dintre primele mori din Port Ticonderoga, o modestă moară cu uium, pe vremea când totul era acţionat de apă. Când a murit, de apoplexie, cum i se spunea pe atunci, bunicul avea douăzeci şi şase de ani. A moştenit moara, a împrumutat bani şi a importat din State utilaje pentru nasturi. Primii nasturi erau făcuţi din lemn şi os, iar cei mai şic din coarne de vacă. Aceste ultime două
materiale puteau fi obţinute pe mai nimic de la diferitele abatoare din vecinătate; cât despre lemn, acesta se afla peste tot, împovărând pământul, şi oamenii îl ardeau doar ca să
scape de el. Cu materii prime ieftine şi mână de lucru ieftină
84
- MARGARET ATWOOD -
şi cu o piaţă în expansiune, cum ar fi putut el să nu prospere?
Nasturii fabricaţi de compania bunicului nu erau genul de nasturi care îmi plăceau cel mai mult când eram mică. Nu erau ca cei micuţi de sidef, nici ca cei delicaţi de abanos, nici din piele albă pentru mănuşi de damă. Nasturii familiei erau în comparaţie cu nasturii cum erau galoşii de cauciuc în comparaţie cu încălţămintea – nasturi practici, impasibili, pentru paltoane şi halate şi cămăşi de lucru, având ceva robust şi chiar grosolan. Ţi-i puteai imagina la lenjerie intimă
lungă, fixând bine la spate clapa, sau la prohaburile pantalonilor bărbăteşti. Lucrurile pe care le ascundeau erau atârnătoare, vulnerabile, ruşinoase, de neevitat – categoria de obiecte de care lumea are nevoie dar pe care le dispreţuieşte.
E greu de înţeles câtă fascinaţie se putea revărsa peste nepoatele unui om care făcea astfel de nasturi, în afară de bani. Dar banii sau chiar zvonul despre ei aruncă
întotdeauna un fel de lumină ameţitoare, aşa că eu şi Laura am crescut cu o anumită aură. Iar în Port Ticonderoga, nimeni nu considera că nasturii familiei erau caraghioşi sau de dispreţuit. Acolo nasturii erau luaţi în serios: slujbele prea multor oameni depindeau de ei ca să fi fost altfel.
De-a lungul anilor bunicul a cumpărat alte mori şi le-a transformat tot în fabrici. Avea o fabrică de tricotat flanele de corp şi combinezoane, alta de şosete, iar alta care făcea obiecte mici din ceramică, precum scrumierele. Se mândrea cu condiţiile din fabricile lui: asculta reclamaţiile când cineva era destul de curajos să le facă, regreta nedreptăţile când îi erau aduse la cunoştinţă. Ţinea pasul cu îmbunătăţirile mecanice, ba chiar cu îmbunătăţirile de tot felul. El a fost primul patron de fabrică din oraş care a introdus iluminatul electric. Considera că straturile de flori erau bune pentru moralul muncitorilor – cârciumăresele şi gura-leului erau preferatele lui, întrucât erau ieftine, de efect şi ţineau mult.
Declara că femeile din slujba lui aveau condiţii la fel de 85
- ASASINUL ORB -
sigure ca în propriile lor salonaşe. (Presupunea că aveau salonaşe. Presupunea că aceste salonaşe erau sigure. Îi plăcea să stimeze pe toată lumea.) Refuza să tolereze starea de ebrietate la slujbă, sau limbajul vulgar, sau comportamentul imoral.
Sau asta se spune despre el în Industriile Chase: O istorie, o carte pe care bunicul a comandat-o în 1903 şi a dat-o la tipărit în secret, cu coperţi din piele verde, cea din faţă având nu numai titlul ci şi propria lui semnătură candidă, greoaie, imprimată cu aur. Avea obiceiul să dăruiască exemplare ale acestei cronici inutile asociaţiilor săi de afaceri, care trebuie să fi fost surprinşi, deşi poate nu. Probabil că se considera că
era un gest potrivit, pentru că dacă n-ar fi fost, bunica Adelia nu l-ar fi lăsat să-l facă.
Stăteam pe bancă, ronţăind prăjitura. Era uriaşă, de mărimea unei balegi de vacă, aşa cum se fac acum, fără
gust, fărâmicioasă, unsuroasă – şi nu părea că reuşesc să-i dau de cap. Nu era chiar ce trebuia pe o astfel de vreme caldă. Mă simţeam şi puţin ameţită, ceea ce putea să fie de la cafea.
Am pus ceaşca lângă mine şi bastonul a căzut zăngănind pe pardoseală. M-am aplecat într-o parte, dar n-am ajuns la el. Atunci mi-am pierdut echilibrul şi am răsturnat cafeaua.
Am simţit-o prin materialul fustei, călâie. Avea să fie o pată
maro când mă ridicam, de parcă aş fi fost incontinentă. Asta aveau să creadă oamenii.
De ce întotdeauna, în astfel de momente, presupunem că
toată lumea se holbează la noi? De obicei nu se uită nimeni.
Dar Myra se uita. Trebuie să mă fi văzut intrând; trebuie să fi stat cu ochii pe mine. A ieşit în grabă din magazinul ei.
— Eşti albă ca varul! Arăţi vlăguită, a spus ea. Să ştergem asta! Cerule, ai venit pe jos tocmai până aici? Nu poţi să te întorci pe jos! Mai bine îl sun pe Walter – te repede el acasă.