Curând voi fi golită.
70
- MARGARET ATWOOD -
Cutia argintie
Se desfac lalelele portocalii, mototolite şi zdrenţuite ca soldaţii rătăciţi de o armată ce se întoarce. Le întâmpin cu uşurare, de parcă le-aş face cu mâna dintr-o clădire bombardată; totuşi, trebuie să răzbească aşa cum pot, fără
prea mult ajutor din partea mea. Uneori scormonesc în sfărâmăturile din grădina din spate, îndepărtând tulpinile uscate şi frunzele căzute, dar asta e cam tot ce pot să fac.
Mi-e destul de greu să îngenunchez, nu pot să-mi bag mâinile în pământ.
Ieri am fost la doctor să văd ce e cu crizele astea de ameţeală. Mi-a spus că am ceea ce în mod obişnuit se numeşte inimă, de parcă oamenii sănătoşi n-ar avea una. Se pare că totuşi n-am să trăiesc veşnic, ci doar voi deveni tot mai mică şi mai căruntă şi mai prăfuită, ca sibila în sticla ei.
După ce cu mult în urmă şopteam Vreau să mor, acum îmi dau seama că această dorinţă îmi va fi cu adevărat îndeplinită, şi mai devreme decât mai târziu. Nu contează că
m-am răzgândit în privinţa asta.
M-am înfăşurat într-un şal ca să stau afară, apărată de ieşindul verandei din spate, la o masă de lemn scrijelită pe care l-am pus pe Walter s-o aducă din garaj. În garaj se găsesc obişnuitele lucruri, resturi de la foştii proprietari: o colecţie de cutii de tablă cu vopsea uscată, o stivă de carton asfaltat, un borcan plin pe jumătate cu cuie ruginite, un colac de sârmă. Vrăbii mumificate, cuiburi de şoareci din umplutură de saltele. Walter a spălat-o bine cu Javex, dar tot mai miroase a şoareci.
În faţa mea, pe masă, se află o ceaşcă de ceai, un măr tăiat în patru, şi un bloc de foi de scris cu linii albastre, cum erau odată pijamalele bărbăteşti. Mi-am adus şi un pix nou, unul ieftin, de plastic negru, cu bilă în vârf. Îmi amintesc de primul meu stilou, ce lucios era, şi cum îmi mai albăstrea cerneala degetele. Era Bakelite, cu ape argintii. Era în anul 1929. Aveam treisprezece ani. Laura a împrumutat acest 71
- ASASINUL ORB -
stilou – fără să întrebe, aşa cum împrumuta totul – şi l-a spart, fără efort. Am iertat-o, desigur. Mereu o făceam; trebuia, pentru că eram doar noi două. Noi două pe insula noastră încercuită de spini, aşteptând salvarea; iar pe uscat, toţi ceilalţi.
Pentru cine scriu asta? Pentru mine? Nu cred. Nu mă văd recitind-o cândva mai târziu, cândva mai târziu a devenit problematic. Pentru vreun străin, din viitor, după ce voi fi murit? Nu am astfel de ambiţii, sau astfel de speranţe.
Poate că nu scriu pentru nimeni. Poate pentru aceeaşi persoană pe care o aşteaptă copiii, când îşi mâzgălesc numele pe zăpadă.
Nu mai sunt iute cum eram, degetele îmi sunt stângace şi ţepene, pixul oscilează şi o ia razna, îmi ia mult să formez cuvintele. Şi totuşi insist, aplecată asupra foii de parcă aş
coase la lumina lunii.
Când mă uit în oglindă văd o bătrână; sau nu bătrână, pentru că nimeni nu mai are voie să fie bătrân. Mai în vârstă, atunci. Uneori văd o femeie mai în vârstă care poate că
seamănă cu bunica pe care n-am cunoscut-o, sau cu mama, dacă ar fi reuşit să ajungă la vârsta asta. Dar câteodată văd în schimb chipul fetei pe care cândva îmi petreceam atâta timp deplângându-l şi rearanjându-l, înecat şi plutind chiar sub actualul meu chip, care pare – mai ales după-amiaza, cu lumina în declin – atât de slăbit şi de transparent încât l-aş
putea scoate ca pe un ciorap.
Doctorul spune că am nevoie de plimbare – zilnic, spune el, pentru inimă. Aş prefera să nu mă plimb. Nu ideea plimbării mă deranjează, ci ieşitul din casă: mă simt prea expusă. Să fie o închipuire de-a mea, holbatul, şuşotitul?
Poate da, poate nu. La urma urmei sunt un accesoriu local, ca un teren viran presărat cu cărămizi unde se înălţa odată o clădire importantă.
Tentaţia e să stau în casă; să devin genul de pustnică pe care copiii din vecini o privesc cu ironie şi puţin respect amestecat cu uimire; să las tufişurile şi bălăriile să crească, 72
- MARGARET ATWOOD -
să las uşile să ruginească închise, să zac în pat în ceva sub formă de mantie, şi să-mi las părul să crească lung şi să se reverse peste pernă şi unghiile să mi se prefacă în gheare, în timp ce ceara lumânării picură pe covor. Însă cu mult timp în urmă am ales între clasicism şi romantism. Prefer să fiu verticală şi reţinută – o urnă la lumina zilei.
Poate nu trebuia să mă întorc să trăiesc aici. Însă la acea vreme nu mi-a venit în minte alt loc în care să mă duc. Cum spunea Reenie, E mai bun dracul pe care îl cunoşti.
Azi am făcut efortul. Am ieşit din casă, m-am plimbat. Am mers pe jos până la cimitir: îţi trebuie un scop pentru aceste excursii altfel prosteşti. Mi-am pus pălăria de paie, cu borul lat, să mai reducă lumina orbitoare, şi ochelarii de soare, şi mi-am luat bastonul ca să bâjbâi bordurile. Şi o pungă de plastic pentru cumpărături.
Am luat-o pe Erie Street, am trecut pe lângă o curăţătorie chimică, un studio fotografic, celelalte puţine magazine de pe strada principală care au reuşit să supravieţuiască
drenajului cauzat de mall-urile de la marginea oraşului. Apoi pe lângă braseria Betty’s, care are din nou alţi patroni: mai devreme sau mai târziu proprietarii lui se satură, sau mor, sau se mută în Florida. Betty’s are acum o grădină
interioară, unde turiştii pot să stea la soare şi să se prăjească
bine; e în spate, acel pătrăţel de ciment crăpat unde erau înainte tomberoanele de gunoi. Se oferă tortellini şi cappuccino, anunţate cu îndrăzneală în vitrină, de parcă e absolut firesc ca toată lumea din oraş să ştie ce sunt. Ei bine, acum lumea ştie; a făcut o încercare, măcar să
dobândească dreptul de a zâmbi batjocoritor. Nu vreau cafea cu puf din ăla. Seamănă cu crema de ras. Înghiţi şi faci spume la gură.
Plăcinta cu carne de pui era cândva specialitatea casei, dar s-a dus de mult. Acum sunt hamburgeri, dar Myra spune să îi evit. Spune că se folosesc turtiţe precongelate făcute din praf de carne. Praful de carne, spune ea, este făina care 73
- ASASINUL ORB -
rămâne pe jos după ce vacile congelate sunt tăiate cu ferăstrăul electric. Citeşte o grămadă de reviste, la coafor.
Cimitirul are o poartă de fier forjat, cu o arcadă complicat ornamentată cu cartuşe deasupra, şi o inscripţie: Căci şi de voi umbla în mijlocul morţii nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. Da, aparent e mai sigur în doi; însă Tu e un personaj alunecos. Fiecare Tu pe care l-am cunoscut a avut un mod de a tot scăpa. O întind din oraş, sau devin perfizi, dacă nu cumva cad ca muştele, şi atunci unde eşti?
Cam pe aici.
Monumentul familiei Chase e greu de ratat: e mai înalt decât toate celelalte. Are doi îngeri, marmură albă, victorieni, sentimentali dar foarte bine făcuţi, cum se fac astfel de lucruri, pe un cub mare de piatră, cu colţuri împodobite cu cartuşe. Primul înger stă în picioare, cu capul înclinat într-o parte într-o atitudine de durere, cu o mână aşezată gingaş pe umărul celui de al doilea. Cel de al doilea stă în genunchi, rezemat de coapsa celuilalt, privind drept în faţă, ţinând la piept, ca pe un prunc, un mănunchi de crini. Trupurile lor sunt cuviincioase, contururile ascunse în falduri de mineral impenetrabil, vag drapat, însă îţi dai seama că sunt de sex feminin. Ploaia acidă îşi pune amprenta: ochii lor odată
pătrunzători sunt înceţoşaţi acum, înmuiaţi şi poroşi, de parcă ar avea cataractă. Dar poate că doar vederea mea se duce.