A desprins cu delicateţe maşina de bordură şi am pornit în tăcere. E un bărbat masiv, Walter – lat în spate ca un soclu 63
- ASASINUL ORB -
de coloană, cu un gât care nu-i atât gât cât un umăr suplimentar; emană un miros nu tocmai neplăcut de cizme de piele uzată şi gazolină. După cămaşa lui în carouri şi şapca de baseball am înţeles că nu avea de gând să ia parte la ceremonia de absolvire. Nu citeşte cărţi, ceea ce ne face pe amândoi mai liniştiţi: în ceea ce îl priveşte, Laura e sora mea şi e păcat că a murit, şi asta-i tot.
Trebuia să mă fi măritat cu cineva ca Walter. Are mâini pricepute.
Ba nu: N-ar fi trebuit să mă mărit cu nimeni. Asta m-ar fi scutit de multe necazuri.
Walter a oprit maşina în faţa liceului. E modern, de după
război, vechi de cincizeci de ani, dar pentru mine încă nou: nu mă pot obişnui cu monotonia clădirii, cu lipsa ei de haz.
Seamănă cu o ladă. Tinerii şi părinţii lor veneau în valuri pe trotuar şi pe pajişte şi intrau pe uşile din faţă, îmbrăcaţi în toate culorile verii. Myra ne aştepta, strigând la noi de pe trepte, într-o rochie albă acoperită cu uriaşi trandafiri roşii.
Femeile cu fundul atât de mare n-ar trebui să poarte imprimeuri cu flori foarte mari. Ar fi ceva de spus şi în privinţa corsetelor, nu că le-aş vrea înapoi. Se coafase, numai bucle strânse, cărunte, ce păreau false ca o perucă de avocat englez.
— Ai întârziat, i-a spus ea lui Walter.
— Nu, n-am întârziat, a spus Walter. Dacă am făcut-o, atunci toţi ceilalţi au venit devreme, asta-i tot. Nu avea rost să stea pe aici şi să aştepte.
Au obiceiul să vorbească despre mine la persoana a treia, de parcă aş fi un copil sau un animal de casă.
Walter mi-a predat braţul în custodia Myrei, şi am urcat împreună treptele din faţă, ca o alergare în trei picioare. Mi-am dat seama ce trebuie să fi simţit mâna Myrei: un radius fragil acoperit neglijent cu păsat de ovăz şi sfoară. Ar fi trebuit să-mi aduc bastonul, dar nu mă vedeam cărându-l cu mine pe scenă. Cineva s-ar fi împiedicat sigur de el.
64
- MARGARET ATWOOD -
Myra m-a dus în culise şi m-a întrebat dacă vreau să merg la toaletă – întotdeauna îşi aminteşte de asta – apoi m-a instalat în vestiar.
— Acum nu te clinteşti din loc, a spus.
Apoi a plecat în grabă, cu fundul săltând, să se asigure că
totul e în ordine.
Luminile din jurul oglinzii din vestiar erau becuri mici şi rotunde, ca la teatru; răspândeau o lumină măgulitoare, dar eu nu eram măgulită: arătam bolnavă, cu pielea lipsită de sânge, precum carnea înmuiată în apă. Era din cauza fricii, sau era chiar boală? Nici vorbă să-mi dau seama sută la sută.
Am dibuit pieptenele, am încercat să dau o lovitură de mântuială în vârful capului. Myra mă tot ameninţă că mă
duce la „fata ei”, la ceea ce încă se mai numeşte Salon de frumuseţe – The Hair Port este numele lui oficial, cu Unisex ca imbold suplimentar – însă continui să rezist. Cel puţin încă mai pot să-mi numesc părul „al meu”, deşi stă zbârlit de parcă m-aş fi electrocutat. Sub el se întrezăreşte din loc în loc scalpul, rozul cenuşiu de labe de şoareci. Dacă m-ar prinde vreodată un vânt puternic, tot părul mi-ar zbura ca puful de păpădie, lăsând în urmă numai o gămălie micuţă de cap chel, ciupită de vărsat.
Myra îmi lăsase una dintre prăjiturile ei speciale – o tăbliţă
de chit, acoperită cu mâl de ciocolată, făcută în grabă pentru Ceaiul Absolvenţilor – şi un pahar de plastic, cu capac care se înşurubează, de cafea acid de baterie, de-a ei. Nu puteam nici să mănânc, nici să beau, dar de ce a făcut Dumnezeu toalete? Am lăsat câteva firmituri maronii, pentru autenticitate.
Apoi a năvălit Myra şi m-a luat pe sus şi m-a condus afară, şi m-am pomenit cu directorul strângându-mi mâna şi spunându-mi ce amabil era din partea mea că am venit; apoi am fost pasată directorului adjunct, preşedintelui Asociaţiei Absolvenţilor, şefei catedrei de engleză – o femeie în costum-pantalon – reprezentantului Camerei Inferioare de Comerţ şi, 65
- ASASINUL ORB -
în cele din urmă, membrului local al Parlamentului, puţin dispus, cum sunt parlamentarii, să piardă o scamatorie. N-am mai văzut o etalare de atâţia dinţi lustruiţi din zilele politice ale lui Richard.
Myra m-a însoţit până la scaunul meu, apoi mi-a şoptit:
„Am să fiu chiar în culise”. Orchestra şcolii a început cu scârţâituri şi bemoli şi am cântat cu toţii „O Canada!”, ale cărui cuvinte nu pot să le ţin niciodată minte pentru că le tot schimbă. În ziua de azi o parte din imn e în franceză, lucru de care odată nu s-ar fi auzit. Ne-am aşezat, după ce ne-am declarat mândria colectivă în ceva ce nu ştim să pronunţăm.
Pe urmă preotul şcolii a înălţat o rugăciune, dojenindu-l pe Dumnezeu pentru multele provocări fără precedent cu care se confruntă tinerii de azi. Dumnezeu trebuie să mai fi auzit astfel de lucruri, probabil că e la fel de plictisit de ele ca noi toţi. Ceilalţi au vorbit despre încheierea secolului douăzeci, sărbătorirea noului mileniu, cetăţeni ai viitorului, pentru voi de la mâini care nu mai pot, şi aşa mai departe. Mi-am lăsat mintea să zboare; aveam destulă experienţă ca să ştiu că
singurul lucru care se aştepta de la mine era să nu mă fac de ruşine. Puteam la fel de bine să mă aflu iarăşi în trecut lângă
podium, sau la vreun dineu interminabil, stând lângă
Richard, ţinând gura închisă. Dacă eram întrebată, ceea ce se întâmpla rar, spuneam că hobby-ul meu este grădinăritul.
Un adevăr spus doar pe jumătate, în cel mai bun caz, deşi destul de anost ca să pară acceptabil.
Apoi a venit vremea ca absolvenţii să-şi primească
diplomele. S-au adunat sus, solemni şi radioşi, de multe mărimi, toţi frumoşi cum numai tinerii pot fi frumoşi. Chiar şi cei urâţi erau frumoşi, chiar şi cei posaci, cei graşi, chiar şi cei plini de coşuri. Niciunul dintre ei nu înţelege asta – ce frumoşi sunt. Cu toate acestea, sunt enervanţi tinerii. Ţinuta lor e groaznică de regulă şi, judecând după cântecele lor, se sclifosesc şi se bâţâie, zâmbeşte şi suportă luând calea foxtrotului. Ei nici nu ştiu ce noroc au.
66
- MARGARET ATWOOD -
Nu mi-au aruncat decât o privire. Trebuie să le fi părut ciudată, dar presupun că soarta tuturor e să fie reduşi la ciudăţenie de cei mai tineri decât ei. În afară de cazul când e sânge pe podea, desigur. Război, molimă, crimă, orice fel de chin sau violenţă, asta respectă ei. Sângele înseamnă că am fost serioşi.
Pe urmă au venit premiile – informatică, fizică, ceva mormăit, pricepere în afaceri, literatură engleză, ceva ce n-am prins. Apoi omul de la Asociaţia Absolvenţilor şi-a dres glasul şi a terminat cu un pios discurs rapid şi convingător despre Winifred Griffen Prior, sfântă pe pământ. Cum mai mint cu toţii când e vorba de bani! Presupun că javra bătrână şi-a imaginat tot spectacolul când şi-a făcut testamentul, aşa meschin cum e. Ştia că o să mi se solicite prezenţa; voia să mă crispez sub privirea aspră a oraşului, în timp ce generozitatea ei era lăudată. Înghite asta în amintirea mea. Nu voiam să-i dau satisfacţie, dar nu m-aş fi putut eschiva fără să mă simt speriată sau vinovată, dacă nu indiferentă. Mai rău: fără ţinere de minte.