Înainte veneam cu Laura aici. Ne aducea Reenie, care considera că vizitarea mormintelor de familie le face cumva bine copiilor, iar mai târziu veneam singure: era un pretext pios şi prin urmare acceptabil de evadare. Când era mică, Laura spunea că îngerii ne reprezintă pe noi, pe noi două. I-am spus că nu putea să fie adevărat, fiindcă îngerii au fost puşi acolo de bunica noastră, înainte ca noi să ne naştem.
Însă Laura nu a acordat niciodată multă atenţie acestui fel de raţionament. Pe ea o interesau mai mult formele – ce erau lucrurile, nu ce nu erau. Ea voia esenţa.
74
- MARGARET ATWOOD -
În timp, mi-am făcut un obicei de a veni aici cel puţin de două ori pe an, să fac curat, dacă nu din alt motiv. O dată
am venit cu maşina, dar n-o mai fac: vederea mi-e prea slabă
pentru asta. M-am aplecat cu greu şi am adunat florile veştede ce se strânseseră acolo, lăsate de admiratorii anonimi ai Laurei, şi le-am îndesat în punga de plastic pentru cumpărături. Aceste ofrande sunt mai puţine decât înainte, dar încă mai mult decât suficiente. Azi unele erau foarte proaspete. Uneori am găsit beţişoare de tămâie, precum şi lumânări, de parcă Laura ar fi fost invocată.
După ce m-am ocupat de buchete, am dat ocol monumentului, citind catalogul defuncţilor Chase gravat pe feţele laterale ale cubului. Benjamin Chase şi iubita lui soţie Adelia; Norval Chase şi iubita lui soţie Liliana. Edgar şi Percival, ei n-or să îmbătrânească aşa cum îmbătrânim noi cei care am rămas.
Şi Laura, la fel cum e peste tot. Esenţa ei.
Praf de carne.
În ziarul local de săptămâna trecută era o fotografie a ei, împreună cu un articol favorabil despre premiu – fotografia standard, cea de pe supracopertă. Singura care a fost tipărită
vreodată, căci e singura pe care le-am dat-o. Este un portret, cu bustul răsucit într-o parte, şi capul întors spre fotograf pentru a-i conferi gâtului o curbă graţioasă. Încă puţin, acum ridică privirea, spre mine, bravo, acum să vedem zâmbetul ăla. Părul ei lung e blond, cum era şi al meu pe atunci – pal, aproape alb, de parcă nuanţele roşii ar fi ieşit la spălat –
fierul, cuprul, toate metalele grele. Un nas drept; o faţă în formă de inimă; ochi mari, luminoşi, inocenţi; sprâncenele arcuite, cu o ridicare nedumerită la marginile interioare. O
tentă de încăpăţânare la maxilar, dar n-ai vedea-o dacă n-ai şti. Nici vorbă de machiaj, ceea ce îi conferă feţei un ciudat aspect nud: când te uiţi la gură, eşti conştient că priveşti carnea.
75
- ASASINUL ORB -
Drăguţă; frumoasă chiar; înduioşător de neatinsă. O
reclamă pentru săpun, numai ingrediente naturale. Faţa pare surdă: are acea impenetrabilitate absentă, prefăcută, a tuturor fetelor bine crescute ale vremii. O tabula rasa care nu aşteaptă să scrie, ci să se scrie pe ea. Acum numai cartea o face de neuitat.
Laura s-a întors într-o cutie mică, argintie, ca o tabacheră.
Ştiam ce avea de spus oraşul despre asta, de parcă aş fi tras cu urechea. Fireşte că nu e chiar ea, doar cenuşa. N-ai fi zis că cei din neamul Chase or să fie incineraţi, n-au mai fost până acum, nu s-ar fi coborât la asta când erau în culmea gloriei, dar se poate şi să fi trebuit să meargă înainte şi să
termine treaba, asta pentru că era deja mai mult sau maipuţin arsă. Totuşi, cred că au considerat că ar trebui să fie cufamilia. O vor la monumentul ăla mare al lor, cu cei doi îngeri.
Nimeni nu mai are doi, dar asta era când banii le ardeaubuzunarele. Pe atunci le plăcea să se dea mari, să facă pegrozavii; să se aşeze în frunte, ai putea zice.
Întotdeauna aud astfel de lucruri rostite cu glasul lui Reenie. Ea era cea care ne traducea oraşul, mie şi Laurei. La cine altcineva puteam să apelăm?
În spatele monumentului e un spaţiu gol. Mă gândesc la el ca la un loc rezervat – rezervat permanent, aşa cum avea Richard la Royal Alexandra Theatre. Ăsta e locul meu; acolo am să mă duc în pământ.
Biata Aimee e la Toronto, în cimitirul Mount Pleasant, chiar lângă Griffeni – cu Richard şi Winifred şi vulgarul lor megalit de granit şlefuit. Winifred s-a ocupat de asta – şi-a formulat pretenţiile legate de Richard şi Aimee dând fuga imediat şi comandându-le sicriele. Cine îl plăteşte pe antreprenorul de pompe funebre poate să dicteze. M-ar fi exclus de la funeraliile lor dacă putea.
Dar Laura a fost prima dintre ei, aşa că Winifred nu ajunsese încă să-şi perfecţioneze obiceiul de înşfăcare a 76
- MARGARET ATWOOD -
cadavrului. Am spus „Merge acasă”, şi cu asta basta. Am împrăştiat cenuşa pe pământ, dar am păstrat cutia argintie.
Noroc că n-am îngropat-o: până acum ar fi şterpelit-o vreun fan. Oamenii ăia fură orice. Acum un an am prins unul cu un borcan de gem şi o mistrie zgârmând pământ din mormânt.
Mă întreb unde va sfârşi Sabrina. Ea e ultima dintre noi.
Presupun că încă mai este pe acest pământ: n-am auzit să fie altfel. Rămâne de văzut de care parte a familiei alege să fie îngropată, sau dacă o să se retragă într-un colţ, departe de noi toţi. N-aş condamna-o.
Prima dată când a fugit, la treisprezece ani, Winifred a dat telefon cu o furie rece, acuzându-mă de ajutor şi instigare, deşi nu a mers până într-acolo încât să pronunţe cuvântul răpire. A dorit să ştie dacă Sabrina venise la mine.
— Nu cred că sunt obligată să-ţi spun, i-am răspuns, ca s-o chinuiesc.
Ce-i drept e drept: cele mai multe prilejuri de chinuire fuseseră până atunci ale ei. Îmi trimitea înapoi cărţile poştale şi scrisorile şi cadourile de ziua de naştere pentru Sabrina –
Returnaţi expeditorului scris pe ele cu scrisul ei de tirană
scundă şi îndesată.
— Oricum, sunt bunica ei, am adăugat. Poate să vină la mine când vrea. E oricând bine-venită.
— Cred că nu e nevoie să-ţi reamintesc că eu sunt tutorele ei legal.
— Dacă nu e nevoie să-mi reaminteşti, atunci de ce îmi reaminteşti?
Totuşi, Sabrina nu a venit la mine. N-a făcut-o niciodată.