— Mă descurc, i-am spus. N-am nimic.
Dar am lăsat-o s-o facă.
86
- MARGARET ATWOOD -
Avilion
Oasele mă dor iarăşi, ca de multe ori pe vreme umedă. Dor ca istoria: lucruri terminate de mult, care tot mai reverberează ca durerea. Când durerea e foarte mare, mă
împiedică să dorm. În fiecare noapte tânjesc după somn, mă
lupt pentru el, totuşi continuă să fâlfâie dinaintea mea, ca o perdea negricioasă. Există somnifere, desigur, dar doctorul m-a avertizat să nu iau.
Noaptea trecută, după ceea ce au părut ore întregi de agitaţie umedă, m-am sculat şi m-am furişat pe scări fără
papuci, orbecăind la lumina slabă a felinarului de stradă din faţa ferestrei casei scării. Odată ajunsă cu bine jos, am intrat târşâit în bucătărie şi am iscodit în lumina orbitoare şi ceţoasă a frigiderului. Nu era mai nimic din ce voiam să
mănânc: resturile jalnice ale unui mănunchi de frunze de ţelină, un colţ de pâine cu nuanţă albăstruie, o lămâie fleşcăită. Şi un rest de brânză, învelit în hârtie unsuroasă şi tare şi translucid ca unghiile de la picioare. Am luat obiceiurile singuraticilor, mănânc pe apucate şi la nimereală.
Gustări furişe, trataţii furişe şi picnicuri. M-am mulţumit cu puţin unt de arahide, luat direct din borcan cu arătătorul: de ce să murdăresc o lingură?
Stând acolo cu borcanul într-o mână şi cu degetul în gură, am avut sentimentul că cineva e pe cale să intre în cameră –
o altă femeie, stăpâna nevăzută autorizată – şi să mă întrebe ce naiba caut în bucătăria ei. Mi s-a mai întâmplat, chiar în cursul celor mai legitime şi cotidiene acţiuni – decojind o banană sau spălându-mă pe dinţi – să am senzaţia că încalc o proprietate.
Noaptea casa era mai mult ca niciodată ca a unui străin.
Am rătăcit prin camerele din faţă, prin sufragerie, prin camera de zi, cu mâna pe perete pentru echilibru. Diversele mele posesiuni pluteau în propriile lor iazuri de umbră, detaşate de mine, negându-mi dreptul de proprietate asupra lor. M-am uitat la ele cu ochi de spărgător, hotărând ce 87
- ASASINUL ORB -
putea să merite riscul furtului, ce, pe de altă parte, aş fi lăsat. Hoţii ar lua lucrurile evidente – ceainicul de argint care a fost al bunicii, poate porţelanurile pictate manual. Lingurile monogramate rămase. Televizorul. Nimic ce vreau cu adevărat.
De toate astea se va alege praful, vor fi aruncate de unul sau altul, când am să mor. Myra va monopoliza treaba, fără
îndoială; ea crede că m-a moştenit de la Reenie. Îi va face plăcere să facă pe sluga de încredere a familiei. Nu o invidiez: orice viaţă e un morman de gunoi chiar în timp ce e trăită, şi cu atât mai mult după aceea. Numai un morman de gunoi, unul surprinzător de mic; când ai făcut curat după cei morţi, ştii ce puţini saci verzi de plastic de gunoi este probabil să
ocupi tu însuţi la rândul tău.
Spărgătorul de nuci în formă de aligator, butonul de manşetă, de sidef, desperecheat, pieptenele din carapace de broască ţestoasă cu dinţi lipsă. Bricheta de argint stricată, ceaşca fără farfurioară, serviciul pentru oţet minus oţetarul.
Oasele împrăştiate ale căminului, zdrenţele, relicvele. Hârburi duse la mal după naufragiu.
Astăzi Myra m-a convins să cumpăr un ventilator electric –
unul pe un stativ înalt, mai bun decât flecuşteţul scârţâitor pe care mă bazam până acum. Genul pe care îl aveam în minte era la vânzare în noul mall de dincolo de podul peste râul Jogues. Avea să mă ducă ea cu maşina acolo: oricum se ducea, nu avea să fie niciun deranj. Felul în care inventează
pretexte e descurajant.
Drumul nostru trecea pe lângă Avilion, sau ce a fost odată
Avilion, acum foarte trist transformat. Valhalla, e acum. Ce cretin birocrat a hotărât că ăsta e un nume potrivit pentru o casă de bătrâni? Din câte îmi amintesc, Valhalla era acolo unde te duceai după ce mureai, nu imediat înainte. Dar poate că a existat o logică.
Locaţia este excelentă – malul estic al râului Louveteau, la confluenţa cu Jogues – combinând astfel priveliştea 88
- MARGARET ATWOOD -
romantică a defileului cu un loc de amarare în siguranţă a velierelor. Casa e mare, dar pare îngrămădită acum, împinsă
la o parte de bungalourile fragile care s-au ridicat pe terenul din jur după război. Trei femei în vârstă stăteau pe veranda din faţă, una într-un scaun cu rotile, fumând pe furiş, ca nişte adolescenţi răi în toaletă. Sigur într-una din zilele astea or să dea foc casei.
N-am mai intrat în Avilion de când l-au transformat; fără
îndoială că duhneşte a pudră de talc şi urină stătută şi cartofi fierţi de o zi. Prefer să-l ţin minte cum era, chiar la vremea când l-am cunoscut, când dărăpănarea se instala deja – holurile reci, spaţioase, întinderea lustruită a bucătăriei, bolul de Sevres plin cu petale uscate de pe mica masă rotundă din lemn de vişin aflată în holul din faţă. La etaj, în camera Laurei, era o ciobitură în poliţa căminului, unde a aruncat ea cu un cleşte de fier pentru lemne; atât de tipic! Sunt sigura persoană care mai ştie asta. Ţinând seama de înfăţişarea ei – pielea translucidă, aspectul de maleabilitate, gâtul lung, de balerină – oamenii se aşteptau să fie fermecătoare.
Avilion nu e calcarul în ediţie standard. Proiectanţii lui au vrut ceva mai neobişnuit, şi astfel este construit din pietre de râu rotunjite, îmbinate cu ciment. De la distanţă efectul e de verucozitate, ca pielea de dinozaur sau fântânile fermecate din cărţile cu poze. Mausoleul ambiţiei, aşa îl consider acum.
Nu e o casă deosebit de elegantă, dar a fost considerată
odată impunătoare în felul ei – un palat de negustor, cu o alee curbă ce ducea la el, un turn gotic bondoc, şi o verandă
largă, ce ocolea casa semicircular, care domina cele două
râuri şi unde, la cumpăna dintre veacuri, în după-amiezile moleşite de vară, li se servea ceai doamnelor cu pălării împodobite cu flori. Cândva erau instalate acolo cvartete de coarde, pentru petreceri în grădină; bunica şi prietenele ei o foloseau ca scenă, pentru spectacole de teatru de amatori, în amurg, cu făclii puse în jur; eu şi cu Laura ne ascundeam sub ea. A început să se lase, acea verandă; trebuie vopsită.
89