Asta trebuie să fi fost nuanţa de reproş a mai multor discuţii, la masă, la un pahar de vin de Porto. Dar băieţii s-au ţinut tare. Nu poţi obliga un tânăr să-şi dedice viaţa fabricării de nasturi, dacă nu vrea. Nu erau chitiţi să-şi dezamăgească tatăl, nu intenţionat, dar nici nu doreau să
ducă pe umeri bolovănoasa, enervanta povară a celor lumeşti.
97
- ASASINUL ORB -
Trusoul
Noul ventilator a fost de acum cumpărat. Părţile lui au venit într-o cutie mare de carton, şi au fost asamblate de Walter, care şi-a adus trusa de scule şi a îmbinat totul cu şuruburi. Când a terminat, a spus: „Asta ar trebui s-o rezolve.”
Bărcile sunt de genul feminin pentru Walter, la fel ca motoarele de maşină stricate şi veiozele şi radiourile defecte –
obiectele de orice fel cu care se pot juca bărbaţii îndemânatici cu toate sculele, şi care pot fi readuse într-o stare la fel de bună ca nouă. Oare de ce consider că lucrul ăsta e liniştitor? Poate pentru că, în vreun colţişor copilăros, plin de încredere din fiinţa mea, cred că Walter ar putea să-şi scoată patentul şi setul de burghiuri şi să facă acelaşi lucru pentru mine.
Ventilatorul cel înalt este instalat în dormitor. Pe cel vechi l-am cărat jos pe verandă, unde îmi bate în ceafă. Senzaţia e plăcută dar enervantă, de parcă o mână din aer rece stă cu blândeţe pe umărul meu. Astfel aerată, stau la masa de lemn, zgâriind de zor cu pixul. Nu, nu zgâriind – pixurile nu mai zgârie. Cuvintele se rostogolesc lin şi aproape silenţios pe pagină: să le fac să curgă în josul braţului, să le storc printre degete, asta e foarte greu.
Acum e aproape întuneric. Nu bate vântul; zgomotul vârtejurilor care trec prin grădină seamănă cu o răsuflare lungă. Florile albastre se apleacă în aer, cele roşii sunt negre, cele albe strălucesc, fosforescente. Lalelele şi-au lepădat petalele, lăsând pistilurile goale – negre, ca nişte ciocuri, senzuale. Bujorii sunt aproape trecuţi, fleşcăiţi şi blegiţi ca un şerveţel umed, dar crinii au înflorit; la fel şi brumărelele.
Ultimele tufe de iasomie şi-au scuturat florile, smălţuind iarba cu confetti albe.
În iulie 1914, mama s-a măritat cu tata. Ţinând seama de toate, am considerat că lucrul acesta necesită o explicaţie.
98
- MARGARET ATWOOD -
Cea mai mare speranţă a mea era Reenie. Când eram la vârsta la care să mă preocupe astfel de lucruri – zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece ani – stăteam la masa din bucătărie şi o trăgeam de limbă.
Avea mai puţin de şaptesprezece ani când venise la Avilion cu normă întreagă, dintr-o casă aflată într-un şir de case lipite una de alta, de pe malul sud-estic al râului Jogues, unde trăiau muncitorii de la fabrică. Spunea că e scoţiancă
şi irlandeză, nu irlandeză catolică, desigur, asta însemnând că bunicile ei erau. Începuse ca bonă a mea, dar ca urmare a schimbărilor şi a greutăţilor, era acum principalul nostru sprijin. Câţi ani avea? Nu e treaba ta. Destul ca să nu fiu proastă. Şi cu asta basta. Dacă o îmboldeam să vorbească
despre viaţa ei, refuza. Viaţa mea mă priveşte pe mine, spunea. Ce înţelept mi se părea lucrul ăsta odată! Ce zgârcit, acum!
Dar ştia evenimentele familiei, sau cel puţin ceva despre ele. Ceea ce îmi povestea varia în funcţie de vârsta mea, sau în funcţie de cât de zăpăcită era la acea vreme. Totuşi, în acest fel am adunat destule fragmente ale trecutului pentru a-l reconstitui, iar rezultatul trebuie să fi avut tot atâta legătură cu realitatea ca un portret mozaicat cu originalul.
Oricum, nu voiam realism: voiam ca lucrurile să fie foarte colorate, simple în linii mari, fără ambiguităţi, asta fiind ceea ce vor cei mai mulţi copii când e vorba de poveştile părinţilor lor.
Tata făcuse cererea în căsătorie (spunea Reenie) la o petrecere la patinaj. Exista un golfuleţ – un vechi iaz de moară – mai sus de praguri, unde apa curgea mai încet.
Când iernile erau destul de geroase, se forma acolo un strat de gheaţa suficient de gros pentru a se patina pe el. Aici grupul tinerilor de la biserică îşi ţinea petrecerile de patinaj, care nu se chemau petreceri ci ieşiri.
Mama era metodistă, însă tata era anglican: astfel, mama era social sub nivelul tatei, aşa se socotea pe atunci. (Dacă ar fi trăit, bunica Adelia n-ar fi îngăduit niciodată căsătoria, sau 99
- ASASINUL ORB -
aşa am înţeles eu mai târziu. Mama ar fi fost mult prea jos pe scara socială pentru ea – şi prea pudică, prea serioasă, prea provincială. Adelia l-ar fi târât pe tata la Montreal – l-ar fi cuplat cu o debutantă în înalta societate, cel puţin. Cineva cu haine mai frumoase.)
Mama era tânără, avea numai optsprezece ani, dar nu era o fată aiurită, frivolă, spunea Reenie. Preda la şcoală; pe atunci puteai să fii învăţătoare când aveai sub douăzeci de ani. Nu preda de nevoie: tatăl ei era şeful avocaţilor care se ocupau de Chase Industries, şi erau „destul de bogaţi”. Dar, la fel ca mama ei, care murise când ea avea nouă ani, mama şi-a luat în serios religia. Socotea că trebuie să-i ajuţi pe cei mai puţin favorizaţi de soartă decât tine. Se apucase să-i înveţe pe cei săraci ca un fel de misionariat, spunea cu admiraţie Reenie. (De multe ori Reenie admira fapte ale mamei pe care ar fi considerat o prostie să le facă ea însăşi.
Cât despre cei săraci, crescuse printre ei şi îi considera inutili. Puteai să îi înveţi până te învineţeai la faţă, dar cu cei mai mulţi doar îţi răceai gura de pomană, spunea ea. Însă
mama ta, binecuvântată fie-i inima bună, nu vedea asta.) Există o fotografie a mamei la Şcoala Normală din London, Ontario, împreună cu alte două fete; toate trei stau în picioare pe treptele din faţă ale internatului, râzând, ţinându-se de braţ. Zăpada iernii e strânsă morman de o parte şi de alta; din acoperiş, ţurţurii picură. Mama poartă o haină din blană de focă; de sub pălărie i se iţesc vârfurile părului blond. Trebuie să fi avut deja pince-nez-ul care a precedat ochelarii de bufniţă pe care îi ţin eu minte – a fost mioapă de mică – dar în fotografia asta nu e cu el. I se vede un picior în gheata cu căpută de blană, cu glezna întoarsă
cochet. Pare curajoasă, impetuoasă chiar, ca un pirat băieţandru.
După absolvire, a acceptat un post la o şcoală cu o singură
sală de clasă, mai la nord-vest, în ceea ce era pe atunci un colţ uitat de lume. A fost şocată de experienţă – de sărăcie, de ignoranţă, de păduchi. Copiii de acolo erau cusuţi în 100
- MARGARET ATWOOD -
lenjeria intimă toamna şi descusuţi abia primăvara, un detaliu care mi-a rămas în minte ca deosebit de sordid.
Fireşte, spunea Reenie, nu era un loc pentru o doamnă ca mama ta.
Însă mama considera că realizează ceva – că face ceva – cel puţin pentru câţiva dintre acei copiii nefericiţi, sau spera că
face; şi apoi a venit acasă în vacanţa de Crăciun. S-a comentat despre paloarea ei şi cât era de slabă: se cerea să
aibă bujori în obraji. Aşa că s-a dus la patinaj, pe iazul de moară îngheţat, în tovărăşia tatălui meu. El a legat mai întâi şireturile patinelor ei, stând într-un genunchi.
Se cunoşteau de ceva vreme prin intermediul taţilor respectivi. Avuseseră întâlniri anterioare, decente. Jucaseră
împreună în ultima piesă de teatru din grădina Adeliei – el fusese Ferdinand, ea Miranda, într-o versiune cenzurată a Furtunii, în care atât sexul cât şi Caliban fuseseră reduşi la minimum. Într-o rochie roz-pal, spunea Reenie, cu o cunună
de trandafiri; şi rostea cuvintele perfect, exact ca un înger. O, splendidă lume nouă, care are astfel de oameni în ea! Şi privirea vagă a ochilor ei miopi, limpezi, orbiţi. Ai putea înţelege cum s-a întâmplat totul.