verişoarele ei de gradul trei din Anglia, când familia ei încă
mai avea bani. O viaţă de aur, cu pajişti largi.
Dar astfel de oameni nu erau de găsit în Port Ticonderoga, iar Benjamin refuza să călătorească. Trebuia să fie aproape de fabricile lui, spunea el. Foarte probabil, nu voia să fie târât într-o societate care şi-ar fi bătut joc de el pentru că
fabrica nasturi, şi unde ar fi putut exista tacâmuri necunoscute care aşteptau să-l prindă în capcană, şi unde Adeliei i-ar fi fost ruşine cu el.
Adelia refuza să călătorească fără el, în Europa sau altundeva. Ar fi putut fi prea tentant – să nu se întoarcă. Să
se depărteze, lepădând bani treptat ca pe un blindaj care se dezumflă, o pradă pentru ţopârlani şi ticăloşi fermecători, cufundându-se în ceea ce nu se poate menţiona. Cu un decolteu ca al ei, ar fi fost foarte posibil.
Printre altele, Adelia se dădea în vânt după sculptură.
Existau doi sfincşi de piatră care flancau sera – eu şi cu Laura obişnuiam să ne căţărăm pe spinarea lor – şi un faun zburdalnic care se uita pofticios de după o bancă de piatră, cu urechi ascuţite şi o uriaşă frunză de viţă înfăşurată peste părţile intime ca un ecuson; lângă eleşteu şedea o nimfă, o fată pură cu sâni mici de adolescentă şi o funie de păr de marmură pe un umăr, încercând cu un picior apa. Noi obişnuiam să mâncăm mere lângă ea, şi să ne uităm la caraşii aurii care îi ronţăiau degetele de la picior. (Se spunea că aceste piese de artă statuară erau „autentice”, dar ce autentice? Şi cum le dobândise Adelia? Bănuiesc un lanţ de furtişaguri – un intermediar dubios european le-a căpătat pentru o nimica toată, le-a falsificat provenienţa, apoi i le-a vârât pe gât Adeliei la mare distanţă şi şi-a însuşit diferenţa, judecând corect că o americancă bogată – căci aşa a etichetat-o – n-o să se prindă.)
Adelia a proiectat şi monumentul din cimitirul familiei, cu cei doi îngeri ai lui. Voia ca bunicul să-şi dezgroape strămoşii şi să pună să fie mutaţi acolo, pentru a da impresia de 94
- MARGARET ATWOOD -
dinastie, dar el nu a marşat niciodată la asta. Până la urmă, ea însăşi a fost prima care a fost înmormântată acolo.
A scos bunicul Benjamin un oftat de uşurare când s-a prăpădit Adelia? Poate că obosise să ştie că nu putea să se ridice niciodată la standardele ei exigente, deşi e limpede că o admira până la veneraţie. Nimic legat de Avilion nu trebuia schimbat, de exemplu: niciun tablou din el mutat, nicio mobilă înlocuită. Poate că el considera casa însăşi adevăratul ei monument.
Şi astfel Laura şi cu mine am fost crescute de ea. Ne-am făcut mari în casa ei; cu alte cuvinte, în concepţia ei despre sine. Şi în concepţia ei despre cine se cuvenea să fim, dar n-am fost. Cum atunci era moartă, n-am avut cum să
protestăm.
Tata era cel mai mare dintre trei fii, fiecare primind ideea Adeliei despre un nume pretenţios: Norval şi Edgar şi Percival, renaştere arthuriană cu o urmă de Wagner. Cred că
ar fi trebuit să fie recunoscători că n-au fost botezaţi Uther sau Sigmund sau Ulric. Bunicul Benjamin îşi iubea grozav fiii, şi voia ca ei să înveţe afacerea cu nasturii, dar Adelia avea ţeluri mai înalte. I-a expediat la Trinity College School din Port Hope, unde Benjamin şi utilajele lui nu puteau să-i vulgarizeze. Aprecia foloasele bogăţiei lui Benjamin, dar prefera să îi ascundă sursele.
Fiii veneau acasă în vacanţele de vară. La internat şi apoi la universitate au deprins un dispreţ binevoitor pentru tatăl lor, care nu ştia să citească latineşte, nici chiar prost, ca ei.
Vorbeau despre oameni pe care el nu-i ştia, cântau cântece de care el nici nu auzise, spuneau glume pe care el nu le pricepea. Navigau la lumina lunii cu micul lui iaht, Water Nixie2, botezat de Adelia – încă un goticism nostalgic de-al ei.
Cântau la mandolină (Edgar) şi banjo (Percival), şi beau bere pe furiş, şi dădeau peste cap tachelajul, şi i-l lăsau lui să îl descurce. Se plimbau cu unul dintre cele două automobile 2 Nimfa apelor (lb. engl.).
95
- ASASINUL ORB -
noi ale lui, chiar dacă drumurile din oraş erau atât de proaste jumătate de an – zăpadă, apoi noroi, apoi praf – încât nu prea aveai unde să te plimbi cu maşina. Existau zvonuri despre fete destrăbălate, cel puţin în legătură cu cei doi băieţi mai mici, şi despre bani care treceau dintr-o mână în alta – mă rog, doar era potrivit să le plătească pe aceste doamne ca să-şi poată rezolva problemele, şi cine voia o mulţime de prunci Chase nelegitimi mergând de-a buşilea prin preajmă? – însă nu erau fete din oraşul nostru, aşa că
fiii nu erau condamnaţi; ba dimpotrivă, printre bărbaţi cel puţin. Oamenii cam râdeau de ei, dar nu prea mult: se spunea că erau destul de serioşi, şi că aveau bun-simţ.
Edgar şi Percival erau cunoscuţi ca Eddie şi Percy, însă tata, fiind mai timid şi mai demn, a fost întotdeauna Norval. Erau băieţi plăcuţi la înfăţişare, cam nebunatici, cum era de aşteptat să fie băieţii. Ce însemna „nebunatici”, mai exact?
— Erau pungaşi, dar nu erau ticăloşi, mi-a spus Reenie.
— Care-i diferenţa? am întrebat.
A oftat.
— Sper să nu afli niciodată.
Adelia a murit în 1913, de cancer – o varietate nenumită şi de aceea foarte probabil ginecologică. În ultima lună de boală
a Adeliei, a fost adusă mama lui Reenie ca ajutor suplimentar la bucătărie, şi Reenie odată cu ea; avea atunci treisprezece ani, şi toată treaba a impresionat-o profund.
„Durerea era atât de mare încât trebuia să i se dea morfină, din patru în patru ore, aveau infirmiere zi şi noapte. Însă ea nu voia să stea în pat, strângea din dinţi, şi era mereu în picioare şi frumos îmbrăcată ca de obicei, chiar dacă îţi dădeai seama că îşi pierduse pe jumătate minţile. O vedeam plimbându-se pe domeniu, în culorile ei deschise şi o pălărie mare cu voal. Avea o ţinută încântătoare şi mai multă tărie de caracter decât majoritatea bărbaţilor. La sfârşit au trebuit s-o lege în pat, spre binele ei. Bunicul tău era distrus, îţi dădeai seama că asta îl dărâmase.” Când timpul a trecut şi 96
- MARGARET ATWOOD -
am devenit mai greu de impresionat, Reenie a adăugat la această poveste ţipete înăbuşite şi gemete şi jurăminte pe patul de moarte, deşi n-am ştiut niciodată care îi era intenţia. Îmi spunea că şi eu ar trebui să manifest asemenea tărie – asemenea sfidare a durerii, asemenea strângere din dinţi – sau doar se desfăta cu amănunte chinuitoare?
Ambele, fără îndoială.
La vremea când a murit Adelia, cei trei băieţi erau aproape adulţi. Au simţit lipsa mamei lor, au jelit-o? Bineînţeles. Cum puteau să nu fie recunoscători că li s-a dedicat lor? Totuşi, îi ţinuse strâns în lesă, sau atât de strâns cât reuşise. Probabil că zgarda şi lesa au mai slăbit după ce a fost înmormântată
cum se cuvine.
Niciunul dintre cei trei fii nu a vrut să intre în afacerea cu nasturi, pentru care moşteniseră dispreţul mamei lor, deşi nu-i moşteniseră şi realismul. Ştiau că banii nu cresc în copaci, însă nu aveau idei prea strălucite despre unde ar putea creşte. Norval – tatăl meu – se gândea să se facă jurist şi apoi să se apuce de politică, întrucât avea planuri pentru îmbunătăţirea ţării. Ceilalţi doi voiau să călătorească: odată
ce Percy termina colegiul, aveau de gând să întreprindă o expediţie de prospectare în Africa de Sud, în căutare de aur.
Drumul deschis le făcea cu mâna.
Şi atunci, cine urma să ia în primire industriile Chase? Nu avea să mai fie niciun Chase şi Fiii? Dacă nu, de ce îşi tocise Benjamin degetele muncind? Până atunci se convinsese singur că o făcuse dintr-un motiv separat de propriile ambiţii, de propriile dorinţe – un scop nobil.