Tata ar fi putut căuta altundeva o soţie cu mai mulţi bani, dar probabil că a vrut ce era încercat şi veritabil: pe cineva pe care se putea baza. În ciuda jovialităţii lui – fusese jovial odată, se pare – era un tânăr serios, spunea Reenie, sugerând că altfel mama l-ar fi respins. Amândoi erau serioşi în felul lor; amândoi voiau să realizeze ceva care să merite, să
schimbe lumea în bine. Ce idealuri ispititoare, periculoase!
După ce au patinat în jurul iazului de mai multe ori, tata i-a cerut mamei să se mărite cu el. Bănuiesc că a făcut-o stângaci, însă pe atunci stângăcia la bărbaţi era semn de sinceritate. În acest moment, cu toate că probabil îşi atingeau umerii şi şoldurile, niciunul nu se uita la celălalt; erau alături, cu mâinile împreunate – dreapta în faţă, stânga la spate. (Cu ce era îmbrăcată ea? Reenie ştia şi asta. Un fular împletit, albastru, fes şi mănuşi împletite, în ton. Le 101
- ASASINUL ORB -
împletise chiar ea. O haină de iarnă, de lungime sport, verde-închis. O batistă vârâtă pe mânecă – un articol de care nu a uitat niciodată, conform lui Reenie, spre deosebire de unele pe care le ştia ea.)
Ce a făcut mama în acest moment crucial? A studiat gheaţa. Nu a răspuns pe loc. Asta însemna da.
De jur împrejurul lor pietrele acoperite de zăpadă şi ţurţuri albi – totul alb. Sub picioarele lor era gheaţa, şi ea albă, iar sub asta apa râului, cu bulboanele şi curenţii ei de fund, întunecată dar nevăzută. Aşa îmi imaginez eu acea vreme, vremea de dinainte să ne naştem eu şi Laura – foarte albă, foarte inocentă, foarte solidă după toate aparenţele, şi totuşi gheaţă subţire. Dedesubtul suprafeţei lucrurilor era nespusul, fierbând domol.
Apoi au venit inelul şi anunţul în ziare, iar pe urmă – după
ce mama a terminat anul de învăţământ, ceea ce era de datoria ei, şi s-a întors – au fost ceaiuri protocolare. Erau frumos prezentate, cu sendviciuri cu sparanghel rulat şi sendviciuri cu măcriş în ele, şi trei feluri de checuri – unul deschis la culoare, unul închis, şi unul cu fructe – ceaiul turnat în servicii de argint, cu trandafiri pe masă, albi sau roz sau poate galben-pal, dar nu roşii. Roşul nu era pentru ceaiurile de logodnă. De ce nu? Ai să afli mai târziu, spunea Reenie.
Apoi a fost trusoul. Lui Reenie îi făcea mare plăcere să
repete detaliile acestuia – cămăşile de noapte, neglijeurile, felurile de dantelă de pe ele, feţele de pernă brodate cu monograme, cearşafurile şi jupoanele. Vorbea despre şifoniere şi sertare de birou şi dulapuri de lenjerie, şi despre ce fel de lucruri se ţin în ele, frumos împăturite. Nicio menţiune despre trupurile pe care toate aceste textile aveau să le împodobească în cele din urmă; nunţile, pentru Reenie, erau în primul rând o chestiune de cârpe, cel puţin la suprafaţă.
Apoi a trebuit să fie întocmită lista de oaspeţi, scrise invitaţiile, alese florile şi aşa mai departe până la nuntă.
102
- MARGARET ATWOOD -
Iar apoi, după nuntă, a fost războiul. Iubire, apoi căsătorie, apoi catastrofă. În versiunea lui Reenie, părea inevitabil.
Războiul a început în august 1914, la scurt timp după
căsătoria părinţilor mei. Toţi cei trei fraţi s-au înrolat imediat, nicio îndoiala în privinţa asta. Când te gândeşti acum, această lipsă de îndoială e uimitoare. Există o fotografie a lor, un trio frumos în uniformă, cu frunţi grave, naive, şi mustăţi firave, zâmbete nonşalante, ochi hotărâţi, pozând în soldaţii ce nu deveniseră încă. Tata e cel mai înalt.
Ţinea întotdeauna fotografia asta pe biroul său.
Au intrat în Royal Canadian Regiment, singurul în care intrai dacă erai din Port Ticonderoga. Aproape imediat au fost trimişi în Bermude să schimbe regimentul britanic staţionat acolo şi, astfel, în primul an de război, şi-au petrecut timpul participând la parade şi jucând cricket. Şi rozând zăbala, sau aşa afirmau scrisorile lor.
Bunicul Benjamin citea cu aviditate aceste scrisori. Pe măsură ce timpul trecea fără o victorie de o parte sau alta, devenea din ce în ce mai nervos şi mai nesigur. Nu aşa ar fi trebuit să meargă lucrurile. Ironia era că afacerea lui înflorea. Se extinsese recent în celuloid şi cauciuc, pentru nasturi adică, ceea ce permitea cantităţi mai mari; şi datorită
relaţiilor politice pe care îl ajutase Adelia să şi le facă, fabricile lui primeau o mulţime de comenzi de aprovizionare a trupelor. Era la fel de cinstit cum fusese întotdeauna, nu livra bunuri de proastă calitate, în acest sens nu era un profitor de război. Dar nu se poate spune că nu a profitat.
Războiul e bun pentru comerţul cu nasturi. Atâţia nasturi se pierd în război şi trebuie să fie înlocuiţi – lăzi întregi, dintr-odată. Sunt făcuţi fărâme, intră în pământ, sunt arşi în foc. Din punct de vedere financiar, războiul a fost un incendiu miraculos: o uriaşă conflagraţie alchimică, iar fumul care se ridica din ea s-a transformat în bani. Sau aşa a fost pentru bunicul. Dar acest fapt nu-i mai bucura 103
- ASASINUL ORB -
sufletul şi nici nu-i mai susţinea conştiinţa propriei corectitudini, cum poate ar fi făcut-o în anii de mai multă
mulţumire de sine, de mai înainte. Îşi voia fiii înapoi. Nu că
ar fi plecat în vreun loc periculos: erau tot în Bermude, defilând la soare.
După luna de miere (la Finger Lakes, în statul New York), părinţii mei au stat la Avilion până şi-au putut întemeia propria gospodărie, şi mama a rămas acolo să supravegheze gospodăria bunicului. Duceau lipsă de personal, pentru că
de toată mâna de lucru aptă era nevoie fie pentru fabrici, fie pentru armată, dar şi pentru că s-a considerat că Avilion trebuie să dea un exemplu reducând cheltuielile. Mama a stăruit asupra meselor simple – friptură înăbuşită miercurea, fasole albă cu sos de roşii duminica seara – ceea ce i-a convenit de minune bunicului. El nu fusese niciodată cu adevărat mulţumit de meniurile extravagante ale Adeliei.
În august 1915, Royal Canadian Regiment a primit ordin să se întoarcă la Halifax, să se echipeze pentru Franţa. A stat în port mai bine de o săptămână, luând provizii şi noi recruţi şi schimbând uniformele tropicale cu îmbrăcăminte mai călduroasă. Bărbaţii au fost dotaţi cu puşti Ross, care mai târziu aveau să se înţepenească în noroi, lăsându-i neajutoraţi.
Mama a luat trenul până la Halifax să-l conducă pe tata.
Era înţesat de bărbaţi în drum spre front; nu a găsit loc la vagonul de dormit, aşa că a călătorit într-un vagon obişnuit.
Pe intervale erau picioare şi boccele şi scuipători; tuse, sforăit – sforăit de beţivi, fără îndoială. În timp ce se uita la feţele copilăreşti din jur, războiul a devenit real pentru ea, nu ca idee ci ca prezenţă fizică. Tânărul ei soţ putea să fie ucis.
Trupul lui putea pieri; putea fi sfârtecat; putea deveni parte a sacrificiului care – acum era limpede – trebuia făcut.
Împreună cu această înţelegere au venit disperarea şi o groază paralizantă, dar şi – sunt sigură – o umbră de mândrie tristă.
104
- MARGARET ATWOOD -
Nu ştiu unde au stat cei doi în Halifax, sau cât. A fost un hotel respectabil sau, din cauză că erau puţine camere, o tavernă ieftină, un hotel mizerabil de la marginea portului?
Au fost câteva zile, o noapte, câteva ore? Ce s-a petrecut între ei, ce s-a spus? Lucrurile obişnuite, presupun, dar care au fost ele? Nu se mai poate şti. Apoi vaporul cu regimentul în el a plecat – era SS Caledonian – şi mama a rămas pe cheu cu celelalte neveste, făcând cu mâna şi plângând. Sau poate că
nu plângând: ar fi considerat asta o slăbiciune.
Undeva în Franţa. Nu pot să descriu ce se petrece aici, scria tata, aşa că nu voi încerca. Nu ne rămâne decât să avem încredere că acest război e cu folos, şi că prin el civilizaţia se va păstra şi va avansa. Victimele sunt (cuvânt mâzgălit) numeroase. N-am ştiut până acum de ce sunt în stare oamenii.