După nişte luni tata şi-a început scandaloasele hoinăreli.
Nu în oraşul nostru, totuşi, sau nu la început. Lua trenul de Toronto „cu treburi”, şi bătea străzile în căutare de femei.
Vestea s-a răspândit, surprinzător de repede, cum se întâmplă când e vorba de un scandal. Foarte curios, atât mama cât şi tata au fost mai respectaţi în oraş din cauza asta. Ţinând seama de situaţie, cine putea să-l condamne?
Cât despre ea, în ciuda a ceea ce trebuia să suporte, niciun 112
- MARGARET ATWOOD -
cuvânt de acuzare nu a fost auzit vreodată ieşindu-i de pe buze. Ceea ce era întru totul cum trebuia să fie.
(De unde ştiu toate aceste lucruri? Nu le ştiu, nu în sensul obişnuit al cuvântului. Dar în case ca a noastră tăcerile sunt adesea mai grăitoare decât vorbele – buzele strâns lipite, capul întors într-o parte, privirea iute aruncată pieziş sunt mai grăitoare. Umerii traşi în sus ca şi cum ar purta o greutate mare. Nu e de mirare că începusem să tragem cu urechea pe la uşi, Laura şi cu mine.)
Tata avea o mulţime de bastoane cu mânere speciale – de fildeş, de argint, de abanos. Avea mare grijă să se îmbrace îngrijit. Nu se aşteptase niciodată să ajungă să conducă
afacerea familiei, dar acum că o preluase avea de gând să o facă bine. Ar fi putut să o vândă dar, întâmplător, n-au existat cumpărători, nu atunci, sau nu la preţul lui. În plus, considera că are o obligaţie, dacă nu faţă de memoria tatălui său, atunci faţă de cea a fraţilor săi morţi. A pus să fie schimbat antetul în Chase şi Fiii, chiar dacă nu mai rămăsese decât un fiu. Voia să aibă fii ai săi, doi de preferinţă, pentru a-i înlocui pe cei pierduţi. Voia să
persevereze.
Bărbaţii din fabricile lui l-au venerat la început. Nu doar datorită medaliilor. De îndată ce războiul s-a terminat, femeile se dăduseră la o parte, dacă nu cumva fuseseră
îmbrâncite, şi slujbele lor fuseseră ocupate de bărbaţii întorşi
– adică, de acei bărbaţi care mai erau încă în stare să deţină
o slujbă. Dar nu erau slujbe suficiente pentru toată lumea: cererea din vremea de război se sfârşise. În toată ţara se închideau fabrici şi se făceau concedieri, dar nu şi în fabricile tatălui meu. El angaja, angaja în exces. Angaja veterani.
Spunea că lipsa de recunoştinţă a ţării era vrednică de dispreţ, şi că oamenii ei de afaceri trebuiau acum să restituie ceva din ce datorau. Însă foarte puţini dintre ei o făceau. Se prefăceau că nu văd, dar tata, care chiar nu vedea cu un 113
- ASASINUL ORB -
ochi, nu putea s-o facă. Astfel a început reputaţia lui de renegat, şi un pic nătâng.
După toate aparenţele, eram copilul tatei. Semănăm mai mult cu el; îi moştenisem privirea încruntată, scepticismul încăpăţânat. (Precum şi, în cele din urmă, medaliile. Mi le-a lăsat mie.) Reenie spunea – când eram recalcitrantă – că am o fire dificilă şi ştie de unde mi se trage. Laura, în schimb, era copilul mamei. În unele privinţe, avea aceeaşi pioşenie; avea aceeaşi frunte înaltă, pură.
Însă aparenţele înşală. Eu n-aş fi putut niciodată să sar cu maşina de pe pod. Tata da. Mama nu.
Iată-ne în toamna anului 1919, toţi trei – tata, mama, eu –
făcând un efort. E noiembrie; e aproape vremea de culcare.
Stăm în salonaşul de la Avilion. În el e un şemineu, în care arde focul, întrucât vremea s-a răcit. Mama se reface de pe urma unei boli recente, misterioase, despre care se spune că
are legătură cu nervii ei. Cârpeşte haine. Nu e nevoită să facă
asta – putea să angajeze pe cineva – dar vrea s-o facă; îi place să aibă o ocupaţie. Coase un nasture, rupt de la una dintre rochiile mele – se spune că port foarte rău hainele. Pe masa rotundă de alături e coşuleţul ei de cusut, bordat cu iarbă
parfumată, împletit de indieni, în care se află foarfeca, mosoare de aţă şi oul de lemn pentru ţesut; de asemenea, noii ei ochelari rotunzi, stând de veghe. Nu are nevoie de ei pentru lucrul de aproape.
Poartă o rochie azurie, cu guler mare, alb şi manşete albe tivite cu pichet. Părul a început să-i albească înainte de vreme. Mai degrabă şi-ar tăia mâna decât să-l vopsească, şi astfel are o faţă de femeie tânără într-un cuib de puf de scaiete. Părul e pieptănat cu cărare pe mijloc, şi se revarsă
spre spate în onduleuri mari, flexibile, prinse la ceafă într-un complicat nod de răsuciri şi spirale. (La vremea morţii ei, cinci ani mai târziu, era tuns scurt, mai la modă, mai puţin fascinant.) Are pleoapele coborâte, obrajii rotunjiţi, la fel ca 114
- MARGARET ATWOOD -
stomacul; zâmbetul ei pe jumătate schiţat e blajin. Veioza cu abajurul roz-auriu aruncă pe faţa ei o lumină dulce.
Vizavi de ea e tata, pe o canapea. Stă rezemat de pernuţe, dar nu are astâmpăr. Ţine o mână pe genunchiul piciorului rău; piciorul se bâţâie în sus şi în jos. (Piciorul bun, piciorul rău – aceşti termeni prezintă interes pentru mine. Ce a făcut piciorul rău ca să i se spună rău? E starea lui tainică, mutilată, o pedeapsă?)
Eu stau lângă el, chiar dacă nu prea aproape. Braţul lui e întins pe speteaza canapelei, în spatele meu, dar nu mă
atinge. Eu ţin abecedarul; îi citesc din el, să arăt că ştiu să
citesc. Totuşi, nu ştiu, doar am memorat forma literelor şi cuvintele care însoţesc pozele. Pe o masă laterală e un gramofon, cu o pâlnie acustică înălţându-se din el ca o uriaşă floare de metal. Mi se pare că vocea mea seamănă cu vocea care iese uneori din ea: slabă şi subţire şi îndepărtată; ceva ce ai putea opri cu un deget.
A e de la Azimă,
Proaspăt scoasă din cuptor:
Unii primesc puţină
Iar alţii cât vor.
Mă uit la tata să văd dacă îmi dă vreo atenţie. Uneori când vorbesc cu el, nu aude. Mă prinde uitându-mă, îmi zâmbeşte slab.
B e de la Bebeluş,
Atât de rozaliu, atât de dulce,