Cu două mâini mititele
Şi două picioare micuţe.
Tata şi-a reluat privitul pe fereastră. (S-a plasat oare în afara acestei ferestre, privind înăuntru? Un orfan, exclus pe vecie – un pribeag nocturn? Pentru asta se presupune că a luptat – această idilă la gura sobei, această scenă
115
- ASASINUL ORB -
confortabilă luată dintr-o reclamă: soţia cu obraji rotunzi, trandafirii, atât de drăguţă şi bună, copilul ascultător, plin de respect şi admiraţie. Această monotonie, această
plictiseală. Oare simţea o anumită nostalgie după război, în ciuda împuţiciunii lui şi a carnagiului fără sens? După acea viaţă certă, din instinct?)
F e de Foc,
Bun servitor, stăpân afurisit.
Când e lăsat în voia lui
Arde din ce în ce mai grăbit.
Poza din carte reprezintă un bărbat care sare învelit în flăcări – aripi de foc îi ies din umeri şi călcâie, din cap îi răsar corniţe de foc. Se uită peste umăr cu un zâmbet ştrengăresc, ademenitor, şi nu are haine pe el. Focul nu-i poate face rău, nimic nu poate să-i facă rău. Din acest motiv sunt îndrăgostită de el. Am mai adăugat cu creioanele colorate nişte flăcări.
Mama trece acul prin nasture, taie aţa. Citesc mai departe cu un glas tot mai neliniştit, trec de suavele M şi N, de capriciosul Q şi de asprul R şi de ameninţările şuierătoare ale lui S. Tata priveşte lung în flăcări, urmărind cum dispar în fum câmpiile şi pădurile şi casele şi oraşele şi bărbaţii şi fraţii, şi piciorul bolnav i se mişcă singur, ca al unui câine care aleargă în vis. Acesta e căminul lui, acest castel asediat; el este vârcolacul lui. Apusul rece, de culoarea lămâii, se estompează în cenuşiu. Încă n-o ştiu, dar Laura e pe cale să
se nască.
116
- MARGARET ATWOOD -
Ziua pâinii
Nu plouă destul, spun fermierii. Greierii străpung aerul cu ţârâitul lor încins, pe o singură notă; praful se învârtejează
pe drumuri; din peticele cu bălării de pe margini, zbârnâie lăcuste. Frunzele arţarilor atârnă de crengi ca nişte mănuşi mototolite; pe trotuar, umbra mea trosneşte.
Îmi fac plimbarea devreme, înainte ca soarele să
dogorească din plin. Doctorul mă împinge de la spate. Fac progrese, spune el. Dar înspre ce? Mă gândesc la inima mea ca la o tovarăşă într-un marş forţat, nesfârşit, în care suntem legate cu funii una de alta, conspiratoare fără de voie într-un complot sau o tactică în care nu avem niciun amestec, încotro mergem? Către ziua următoare. Nu mi-a scăpat că
obiectul care mă ţine în viaţă este acelaşi care mă va omorî.
În această privinţă e ca dragostea, sau un anumit fel de dragoste.
Azi am fost iarăşi la cimitir. Cineva lăsase pe mormântul Laurei un buchet de cârciumărese roşii şi portocalii; flori în culori fierbinţi, departe de a fi liniştitoare. Erau ofilite când am ajuns la el, dar încă mai emanau mirosul lor piperat.
Bănuiesc că au fost furate din straturile de flori din faţa Fabricii de nasturi de un admirator zgârcit, dacă nu de unul cam nebun; însă e drept că şi Laura ar fi făcut un lucru ca acesta. Pentru ea, noţiunea de proprietate e foarte vagă.
Pe drumul de întoarcere m-am oprit la gogoşerie: afară se făcea arşiţă, şi voiam puţină umbră. Locul e departe de a fi nou; ba chiar e aproape ca vai de lume, în ciuda modernităţii lui nepăsătoare – gresie galben-pal, mese albe, de plastic, fixate în podea, la care sunt ataşate scaune turnate. Asta mă
duce cu gândul la o instituţie oarecare; poate la o grădiniţă
dintr-un cartier mai sărac, sau un centru de asistenţă
socială pentru cei handicapaţi mintal. Nu prea ai cu ce să
arunci sau să înjunghii: până şi tacâmurile sunt de plastic.
Miroase a ulei prăjit amestecat cu dezinfectant cu parfum de pin şi, peste toate, un iz de cafea călâie.
117
- ASASINUL ORB -
Am luat un ceai mic cu gheaţă şi o prăjitură glasată care îmi scârţâia între dinţi ca polistirenul expandat. După ce am consumat jumătate din ea, ceea ce a fost tot ce am putut înghiţi, mi-am croit drum cu atenţie pe podeaua lunecoasă
spre toaleta pentru femei. În cursul plimbărilor mele mi-am întocmit în cap o hartă a tuturor toaletelor uşor accesibile din Port Ticonderoga – foarte utilă când eşti luat pe nepregătite – şi cea din gogoşerie este favorita mea actuală.
Nu că ar fi mai curată decât restul, sau că ar exista mai multe şanse să aibă hârtie igienică, dar oferă inscripţii. Toate oferă, însă în majoritatea localurilor aceste sunt acoperite frecvent prin zugrăvire, în timp ce în gogoşerie rămân la vedere mult mai mult timp. Astfel ai nu numai textul, ci şi comentariul la el.
Cea mai bună secvenţă în momentul de faţă se află în cabina din mijloc. Prima propoziţie e scrisă cu creionul, cu litere rotunjite ca cele din mormintele romane, gravate adânc în vopsea: Nu mânca nimic ce nu eşti pregătit să ucizi.
Apoi cu marker verde: Nu ucide nimic ce nu eşti pregătit să
mănânci.
Sub asta, cu pix: Nu ucide.