Sub asta, cu marker purpuriu: Nu mânca.
Iar sub asta, ultimul cuvânt la zi, cu litere negre groase: La dracu’ cu vegetarienii – „Toţi zeii sunt carnivori” – Laura Chase.
Astfel Laura continuă să trăiască.
Laurei i-a luat mult să se nască pe lumea asta, spunea Reenie. De parcă nu se putea hotărî dacă asta era sau nu o idee chiar atât de inteligentă. Apoi a fost bolnavă la început, şi era s-o pierdem – cred că încă mai delibera. Dar în cele din urmă a decis să facă o încercare, aşa că a apucat viaţa, şi s-a făcut ceva mai bine.
Reenie credea că oamenii hotărăsc când le e vremea să
moară; tot aşa, au un cuvânt de spus dacă vor sau nu să se nască. Odată ajunsă la vârsta răspunsurilor obraznice, 118
- MARGARET ATWOOD -
spuneam: Eu n-am cerut să mă nasc, de parcă ar fi fost un argument decisiv; iar Reenie replica: Ba bineînţeles ca ai cerut. La fel ca toată lumea. În ceea ce o privea pe Reenie, odată ce eşti în viaţă, eşti în capcană.
După naşterea Laurei, mama era mai obosită ca de obicei.
Pierdea altitudine; pierdea energie. Voinţa i se clătina; părea că îşi târăşte zilele. Trebuia să se odihnească mai mult, spunea doctorul. Nu era o femeie sănătoasă, îi spunea Reenie doamnei Hillcoate, care venea să ajute la spălat rufe.
Era ca şi cum mama de altădată fusese furată de spiriduşi, şi această altă mamă – una mai bătrână şi mai căruntă şi mai încovoiată şi mai descurajată – fusese lăsată în locul ei. Eu aveam atunci numai patru ani, şi eram speriată de schimbarea ei, şi voiam să fiu ţinută în braţe şi liniştită; dar mama nu mai avea energie pentru asta. (De ce spun nu mai?
Purtarea ei ca mamă fusese mereu mai degrabă instructivă
decât drăgăstoasă. În adâncul sufletului a rămas învăţătoare.)
Curând am descoperit că dacă stăteam cuminte, fără să
pretind zgomotos atenţie şi, mai presus de toate, dacă eram de folos – mai ales în ceea ce privea bebeluşul, Laura, să stau de veghe lângă ea şi să-i mişc încet leagănul ca să doarmă, lucru pe care nu-l făcea uşor sau pentru mult timp – mi se permitea să rămân în aceeaşi cameră cu mama. Dacă nu, eram expediată. Aşa că asta a fost învoiala pe care am făcut-o: linişte, utilitate.
Trebuia să fi ţipat. Trebuia să fi făcut crize de isterie.
Roata care scârţâie e unsă, cum spunea Reenie.
(Iată-mă pe noptiera mamei, în ramă de argint, într-o rochie de culoare închisă cu guler alb, de dantelă, mâna vizibilă apucând într-o strânsoare stângace, feroce păturica albă, croşetată a pruncului, ochii acuzând aparatul de fotografiat sau pe cel care îl ţinea. În această fotografie Laura aproape că nu se vede. I se văd numai vârful cu puf al capului şi o mână micuţă, cu degetele încolăcite după
degetul meu mare. Oare eram supărată că mi se spusese să
119
- ASASINUL ORB -
ţin în braţe pruncul, sau îl apăram, de fapt? Îl protejam – nu voiam să-i dau drumul?)
Laura a fost un bebeluş dificil, deşi mai mult neliniştit decât irascibil. A fost şi un copil mic dificil. Uşile de la dulap o nelinişteau, ca şi sertarele de la birou. Era ca şi cum asculta mereu, ceva în depărtare sau sub podea – ceva care se apropia fără zgomot, ca un tren făcut din vânt. Avea crize inexplicabile – o cioară moartă o făcea să plângă, o pisică
strivită de maşină, un nor negru pe un cer senin. Pe de altă
parte, avea o rezistenţă supranaturală la durerea fizică: dacă
se frigea la gură sau se tăia, de regulă nu plângea. Ce o făcea să sufere era reaua voinţă, reaua voinţă a universului.
Era deosebit de speriată de veteranii mutilaţi de la colţul străzilor – trântorii, vânzătorii de creioane, cerşetorii, prea sfărâmaţi ca să muncească ceva. Un bărbat roşu la faţă şi căutătura urâtă, fără picioare, care se împingea de colo-colo pe un cărucior plat o făcea întotdeauna să izbucnească în plâns. Poate din pricina furiei din ochii lui.
Ca majoritatea copiilor mici, Laura credea că vorbele înseamnă ce spun, însă ea ducea asta la extreme. Nu puteai să spui Dispari sau Du-te şi sari în lac şi să nu te aştepţi la consecinţe. Ce i-ai spus Laurei? Nu te mai înveţi minte? mă
certa Reenie. Dar nici chiar Rennie nu se-nvăţa minte de tot.
Odată i-a spus Laurei să-şi muşte limba ca să împiedice întrebările să iasă, şi după aceea Laura n-a putut să mestece zile întregi.
Acum ajung la moartea mamei. Ar fi banal să spun că
acest eveniment a schimbat totul, dar ar fi şi adevărat, aşa că voi scrie:
Acest eveniment a schimbat totul.
S-a întâmplat într-o marţi. O zi a pâinii. Toată pâinea noastră – un cuptor de pâine destul cât să ajungă toată
săptămâna – era făcută în bucătăria de la Avilion.
120
- MARGARET ATWOOD -
Cu toate că atunci exista o mică brutărie în Port Ticonderoga, Reenie spunea că pâinea de prăvălie e pentru leneşi, şi că brutarul punea cretă în ea ca să lungească făina, şi mai punea şi drojdie în plus ca să umfle pâinile cu aer şi tu să crezi că primeşti mai multă. Aşa că pâinea o făcea ea.
Bucătăria din Avilion nu era întunecoasă, precum caverna victoriană murdară de funingine ce trebuie să fi fost cândva, cu treizeci de ani mai înainte. Era albă – pereţi albi, mese emailate albe, maşină de gătit cu lemne albă, podea cu gresie albă şi neagră – cu perdele de culoarea narciselor galbene la ferestrele noi, mărite. (Fusese refăcută după război, ca unul dintre darurile timide, de împăcare ale tatei pentru mama.) Reenie considera această bucătărie cel mai modern lucru şi, ca urmare a faptului că mama o învăţase despre microbi şi obiceiurile lor scârboase şi ascunzătorile lor, o ţinea într-o stare de curăţenie perfectă.
În zilele de pâine Reenie ne dădea bucăţele de aluat pentru oameni din pâine, cu stafide drept ochi şi nasturi. Apoi ni-i băga la cuptor. Eu îi mâncam pe ai mei, dar Laura îi punea bine pe ai ei. Odată Reenie a găsit un şir întreg în sertarul de sus al Laurei, tari ca piatra, înfăşuraţi în batiste ca nişte mumii micuţe cu feţe de chec cu stafide. Reenie a spus că