atrag şoarecii şi trebuie să meargă direct la gunoi, dar Laura a insistat pentru o înmormântare în grup în grădina de zarzavaturi, în spatele tufei de rubarbă. Spunea că trebuie să
se rostească rugăciuni. Dacă nu, nu mai mânca niciodată.
Întotdeauna se tocmea la sânge, odată ce ajungea la asta.
Reenie a săpat groapa. Era ziua liberă a grădinarului; folosea cazmaua lui, care era interzisă oricui, dar asta era o urgenţă.
— Dumnezeu să aibă milă de bărbatul ei, spunea Reenie în timp ce Laura aşeza oamenii de pâine într-un şir ordonat.
E încăpăţânată ca un porc.
— Oricum n-am să am un bărbat, spunea Laura. Am să
trăiesc singură în garaj.
121
- ASASINUL ORB -
— Nici eu n-am să am, spuneam eu, ca să nu fiu mai prejos.
— Slabe speranţe, spunea Reenie. Vă place patul moale. Ar trebuie să dormiţi pe ciment şi să vă umpleţi de unsoare şi benzină.
— Eu am să dorm în seră, spuneam eu.
— Nu mai e încălzită, spunea Reenie. Iarna ai muri de frig.
— Eu voi dormi în unul dintre automobile, spunea Laura.
În acea marţi oribilă luaserăm micul dejun în bucătărie, cu Reenie. Am mâncat porridge de fulgi de ovăz şi pâine prăjită cu marmeladă. Uneori luam micul dejun cu mama, dar în ziua aceea era prea obosită. Mama era mai drastică, şi ne punea să stăm drept şi să mâncăm cojile de pâine.
„Gândiţi-vă la armenii care mor de foame”, spunea ea.
La vremea aceea probabil că armenii nu mai mureau de foame. Războiul se sfârşise de mult, ordinea fusese restaurată. Dar mizeria lor trebuie să fi rămas în mintea mamei ca un fel de slogan. Un slogan, o invocaţie, o rugăciune, o vrajă. Cojile de pâine prăjită trebuiau mâncate în amintirea acestor oameni, oricine ar fi fost ei; să nu le mănânci era un sacrilegiu. Laura şi cu mine trebuie să fi înţeles greutatea acestei vrăji, pentru că n-a dat greş
niciodată.
În ziua aceea mama nu şi-a mâncat cojile de pâine. Ţin minte asta. Laura s-a tot luat de ea cu privire la asta – Cum e cu cojile, cum e cu oamenii care mor de foame? – până când, în cele din urmă, mama a recunoscut că nu se simte bine.
Când a spus asta, am simţit că mă străbate un fior electric, pentru că am ştiut. O ştiusem tot timpul.
Reenie spunea că Dumnezeu i-a făcut pe oameni aşa cum făcea ea pâinea şi că de asta se îngraşă burta mamei când urma să aibă un copil: creştea aluatul. Spunea că gropiţele din obraji erau urmele lăsate de degetele mari ale lui Dumnezeu. Spunea că ea are trei şi unii nu au niciuna 122
- MARGARET ATWOOD -
pentru că Dumnezeu nu îi face pe toţi la fel, altfel s-ar plictisi de toată treaba, aşa că distribuie inegal lucrurile. Nu părea corect, dar în cele din urmă avea să iasă echitabil.
Laura avea şase ani la vremea de care vorbesc. Eu aveam nouă. Ştiam că pruncii nu se fac din aluat de pâine – asta era o poveste pentru ţânci ca Laura. Totuşi nu mi se oferise nicio explicaţie amănunţită.
După-amiaza mama stătea în chioşcul din grădină, tricotând. Împletea un pulover mititel, ca cele pe care încă le mai împletea pentru refugiaţii de peste ocean. Era şi acesta pentru un refugiat? Poate, spunea ea, şi zâmbea. După un timp aţipea, ochii i se închideau greoi, ochelarii rotunzi îi alunecau de pe nas. Ne spunea că are ochi în ceafă, şi că de asta ştie când facem ceva rău. Îmi imaginam aceşti ochi plaţi şi lucioşi şi incolori, ca ochelarii.
Nu-i stătea în fire să doarmă aşa de mult după-amiaza.
Existau multe lucruri care nu-i stăteau în fire. Laura nu era îngrijorată, însă eu eram. Puneam lucrurile cap la cap, din ce mi se spusese şi din ce auzisem fără să vreau. Ce mi se spusese era: „Mama ta are nevoie de odihnă, aşa că ia-i-o pe Laura de pe cap.” Ce auzisem fără să vreau (Reenie către doamna Hillcoate) era: „Doctorul nu e mulţumit. Ar putea să
fie şi aşa, şi aşa. Bineînţeles că ea n-ar spune o vorbă, dar nu e o femeie sănătoasă. Unii bărbaţi nu prea pot să
renunţe.” Astfel am ştiut că mama era într-un pericol de vreun fel, ceva care avea legătură cu sănătatea ei şi ceva care avea legătură cu tata, cu toate că nu ştiam care putea fi acest pericol.
Am spus că Laura nu era îngrijorată, dar se agăţa de mama mai mult ca de obicei. Stătea cu picioarele încrucişate în spaţiul răcoros de sub chioşc când mama se odihnea, sau în spatele scaunului ei când scria scrisori. Când mama era în bucătărie, Laurei îi plăcea să stea sub masa de bucătărie. Îşi trăgea acolo o pernuţă şi abecedarul, cel care înainte era al meu. Avea o grămadă de lucruri care înainte erau ale mele.
123
- ASASINUL ORB -
Laura ştia să citească acum, sau cel puţin ştia să citească
abecedarul. Litera ei preferată era L, poate pentru că era litera ei, cea cu care începea numele ei, L e de la Laura. Eu nu am avut niciodată o literă preferată cu care să înceapă
numele meu – I e de la Iris – pentru că I este litera tuturor3.
L e de la Lăcrimioară,
Atât de pură şi de parfumată,
Cu flori ca nişte mărgăritare,
De un alb fără pată.