Am făcut ce mi s-a spus, apoi m-am întors la căpătâiul ei, răsucind batista pe care mi-o dăduse Reenie în caz că
plângeam. Mama m-a luat de mână; a ei era fierbinte şi uscată, degetele ca sârma moale.
— Să fii cuminte, a spus ea. Sper că vei fi o soră bună
pentru Laura. Ştiu că te străduieşti să fii.
Am dat din cap. Nu ştiam ce să spun. Mă consideram victima unei nedreptăţi: de ce întotdeauna eu trebuia să fiu sora bună pentru Laura, şi nu invers? Cu siguranţă mama o iubea mai mult pe Laura decât mă iubea pe mine.
Poate că nu; poate că ne iubea pe amândouă în mod egal; sau poate că nu mai avea energia să mai iubească pe cineva: trecuse dincolo de asta, în stratosfera rece ca gheaţa, dincolo cu mult de câmpul magnetic cald, dens al iubirii. Însă eu nu-129
- ASASINUL ORB -
mi puteam imagina aşa ceva. Iubirea ei pentru noi era un tot
– solidă şi tangibilă, ca o prăjitură. Singura întrebare era care dintre noi urma să primească felia mai mare.
(Ce născociri mai sunt şi mamele! Sperietoare de ciori, păpuşi de ceară în care să înfigem bolduri, scheme grosolane. Le refuzăm o existenţă a lor, le inventăm să
corespundă cu noi – cu dorurile noastre, cu dorinţele noastre, cu lipsurile noastre. Acum că sunt eu însămi mamă, ştiu.)
Mama nu mă slăbea cu privirea ei azurie. Ce efort trebuie să fi fost pentru ea să ţină ochii deschişi! Ce departe trebuie să-i fi părut eu – o picătură roz îndepărtată, tremurătoare.
Ce greu trebuie să fi fost pentru ea să se concentreze asupra mea! Totuşi, nu vedeam nimic din stoicismul ei, dacă asta era.
Îmi venea să-i spun că se înşela în privinţa mea, în privinţa intenţiilor mele. Nu întotdeauna mă străduiam să fiu o soră bună – ba dimpotrivă. Uneori o făceam pe Laura
„pacoste” şi îi spuneam să mă mai lase în pace, şi nu mai departe de săptămâna trecută o găsisem lingând un plic –
unul dintre plicurile mele speciale, pentru scrisori de mulţumire – şi îi spusesem că lipiciul de pe ele era făcut din cai fierţi, ceea ce o făcuse să vomite şi să fornăie. Uneori mă
ascundeam de ea în golul unei tufe de liliac din spatele serei, unde citeam cărţi cu degetele băgate în urechi în timp ce ea umbla de colo-colo căutându-mă, strigându-mi zadarnic numele. Aşa că de multe ori scăpăm uşor cu minimumul necesar.
Dar nu aveam cuvinte să exprim asta, dezacordul meu cu versiunea mamei. Nu ştiam că eram pe cale să mi se lase moştenire ideea ei despre mine; ideea ei despre bunătatea mea fixată pe mine ca o insignă, şi fără nicio şansă să i-o arunc înapoi (aşa cum ar fi fost cursul normal al lucrurilor cu o mamă şi o fiică – dacă ar fi trăit, când mă făceam mai mare).
130
- MARGARET ATWOOD -
Panglicile negre
În seara asta e un apus sângeriu, care nu se grăbeşte să
moară. Spre răsărit, un fulger brăzdează cerul suspendat, apoi tună neaşteptat, ca o uşă trântită brusc. Casa e ca un cuptor, în ciuda noului meu ventilator. Am adus afară o veioză. Uneori văd mai bine la lumina slabă.
Săptămâna trecută n-am scris nimic. Nu m-a tras inima.
De ce să aştern pe hârtie evenimente atât de triste? Dar am reînceput, observ. Mi-am reluat mâzgălitul negru: se desfăşoară pe hârtie într-o aţă lungă de cerneală, încurcat dar lizibil. La urma urmelor, am vreo idee de a lăsa o semnătură? După tot ce am făcut să evit asta, Iris, semnul ei distinctiv, oricât de trunchiat: iniţiale scrise cu creta pe trotuar, sau un X de pirat pe hartă, dezvăluind plaja unde a fost ascunsă comoara.
Oare de ce dorim atât de mult să ne comemorăm? Chiar şi în timp ce încă suntem în viaţă. Dorim să ne afirmăm cu putere existenţa, ca nişte câini care se uşurează pe hidranţii de incendiu. Ne expunem la vedere fotografiile înrămate, diplomele de pergament, cupele argintate: ne înscriem monograma pe lenjerie, ne scrijelim numele pe copaci, le mâzgălim pe pereţii toaletelor publice. O facem din acelaşi impuls. Ce aşteptăm de la asta? Aplauze, invidie, respect?
Sau pur şi simplu atenţie, de orice fel putem căpăta?
Vrem un martor, cel puţin. Nu suportăm ideea ca glasurile noastre să amuţească în cele din urmă, ca un radio care se opreşte.
În ziua de după înmormântarea mamei am fost expediată
cu Laura în grădină. Reenie ne-a expediat; spunea că trebuia să-şi odihnească picioarele, fiindcă alegase toată ziua.
— Sunt la capătul puterilor, spunea ea.
Avea pete purpurii sub ochi, şi am bănuit că plânsese, pe furiş ca să nu tulbure pe nimeni, şi că avea s-o mai facă
odată ce plecam.
131
- ASASINUL ORB -
— O să fim cuminţi, am spus.
Nu voiam să merg afară – era prea multă lumină, o lumină
orbitoare, şi îmi simţeam pleoapele umflate şi roz, dar Reenie a spus că trebuie să ieşim, şi oricum aerul curat o să ne facă
bine. Nu ni s-a spus să ieşim să ne jucăm, fiindcă asta ar fi fost o lipsă de respect atât de curând după moartea mamei.
Ni s-a spus doar să ieşim.