Ceremonia de înmormântare s-a ţinut la Avilion. Nu se numea priveghi – priveghiurile se ţineau de cealaltă parte a râului Jogues, şi erau gălăgioase şi urâte, cu băutură. Nu: a noastră a fost ceremonie. Înmormântarea a fost aglomerată –
veniseră muncitorii de la fabrică, nevestele lor, copiii lor, clericii, avocaţii, doctorii – însă ceremonia nu a fost pentru toţi, cu toate că ar fi putut să fie. Reenie i-a spus doamnei Hillcoate, care fusese angajată să ajute, că o fi înmulţit Iisus pâinile şi peştii, dar căpitanul Chase nu era Iisus şi nu trebuia să i se ceară să hrănească mulţimile, deşi, ca de obicei, nu ştiuse unde să se oprească, şi ei nu-i mai rămânea decât să spere că nimeni nu avea să moară strivit sub picioare.
Cei invitaţi se înghesuiseră în casă, respectuoşi, lugubri, morţi de curiozitate. Reenie numărase lingurile şi înainte şi după, şi spunea că ar fi trebuit să le folosim pe cele de calitatea a doua şi că unii ar întinde-o cu orice nu e bătut în cuie doar ca să aibă o amintire şi, socotind după cum mâncau, ar fi putut la fel de bine să pună la masă lopeţi în loc de linguri.
În ciuda acestui lucru, a mai rămas ceva mâncare –
jumătate de şuncă, o grămăjoară de prăjiturele, diverse checuri distruse – iar Laura şi cu mine ne strecuram pe furiş
în cămară. Reenie ştia ce facem, însă în acele momente nu avea energia să ne oprească – să spună „O să vă stricaţi pofta de mâncare” sau „Nu mai ronţăiţi în cămara mea, altfel o să
vă prefaceţi în şoareci” sau „Mai mâncaţi un pic şi o să
plesniţi” – sau să rostească vreuna din celelalte avertizări sau preziceri care întotdeauna mă linişteau în secret.
132
- MARGARET ATWOOD -
De data asta fusesem lăsate să ne îndopăm în voie. Eu mâncasem prea multe prăjiturele, prea multe feliuţe de şuncă, mâncasem o felie întreagă de prăjitură cu fructe uscate. Mai eram încă în rochiile noastre negre, şi ne era prea cald. Reenie ne împletise strâns părul la spate, cu o fundă de rejansă neagră şi ţeapănă în partea de sus a fiecărei cozi şi una în partea de jos: patru fluturi negri şi sobri pentru fiecare dintre noi.
Afară, soarele m-a făcut să mijesc ochii. Mă supăra verdele intens al frunzelor, galbenul viu al florilor şi roşul lor aprins: siguranţa lor, parada sclipitoare pe care o făceau, de parcă
aveau dreptul. Îmi venea să le decapitez, să le devastez. Mă
simţeam părăsită şi, în plus, morocănoasă şi puhavă.
Zahărul îmi bâzâia în cap.
Laura a vrut să ne căţărăm pe sfincşii de lângă seră, dar am refuzat. Pe urmă a vrut să mergem să ne aşezăm lângă
nimfa de piatră şi să ne uităm la caraşii aurii. N-am văzut nimic prea rău în asta. Laura a întins-o înaintea mea pe pajişte. Era supărător de voioasă, de parcă n-avea nicio grijă
pe lume; aşa fusese toată înmormântarea mamei. Părea nedumerită de durerea celor din jur. Ce mă rodea şi mai mult era că oamenilor părea să le fie mai milă de ea, din cauza asta, decât de mine.
— Sărmana mieluşea, spuneau ei. E prea mică, nu-şi dă
seama.
— Mama e la Dumnezeu, spunea Laura. Adevărat, asta era versiunea oficială, semnul tuturor rugăciunilor înălţate; dar Laura avea un mod de a crede astfel de lucruri, nu în dublul sens în care le credeam toţi ceilalţi, ci cu o sinceritate calmă
care mă făcea să vreau s-o scutur.
Ne-am aşezat pe bordura din jurul eleşteului; fiecare frunză de nufăr strălucea în soare precum cauciucul verde, ud. Trebuise s-o ajut pe Laura să urce. S-a rezemat de nimfa de piatră, legănându-şi picioarele, băgându-şi degetele în apă, fredonând în surdină.
— N-ar trebui să cânţi, i-am spus. Mama a murit.
133
- ASASINUL ORB -
— Ba nu, a spus mulţumită Laura. Nu a murit cu adevărat. E în cer cu copilaşul.
Am împins-o de pe bordură. Nu în eleşteu, totuşi – aveam ceva minte. Am împins-o în iarbă. Înălţimea nu era mare iar pământul era moale, şi n-ar fi avut cum să se lovească prea tare. A căzut întinsă pe spate, apoi s-a rostogolit şi s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă nu-i venea să creadă ce făcusem. Gura i s-a deschis într-un O perfect, de mugure de trandafir, ca a unui copil care suflă în lumânările de ziua de naştere, dintr-o carte cu poze. Pe urmă a început să plângă.
(Trebuie să recunosc că asta m-a satisfăcut. Voisem să
sufere şi ea – la fel de mult ca mine. Mă săturasem s-o văd că
scapă uşor cu faptul că era foarte mică.) Laura s-a ridicat din iarbă şi a luat-o la fugă pe aleea din spate către bucătărie, zbierând de parcă fusese înjunghiată.
Am fugit după ea: era mai bine să fiu la faţa locului, când ajungea la cineva cu răspundere, în caz că mă acuza. Fugea caraghios – cu braţele întinse ciudat, cu picioruşele ca fusul aruncate în lateral, fundele ţepene i se bălăbăneau la capetele cozilor, fusta neagră îi sălta. A căzut o dată, şi de data asta chiar s-a rănit – s-a julit la mână. Când am văzut asta, m-am simţit uşurată: puţin sânge avea să îmi ascundă
răutatea.
134
- MARGARET ATWOOD -
Limonada
Cândva în luna de după moartea mamei – nu-mi amintesc exact când – tata a spus că o să mă ia în oraş. Niciodată nu-mi acordase prea multă atenţie, şi nici Laurei – ne lăsase în seama mamei, şi apoi a lui Reenie – aşa că această
propunere m-a uimit.
Pe Laura nu o lua. Nici măcar n-a insinuat asta.
A anunţat apropiata excursie la micul dejun. Începuse să