138
- MARGARET ATWOOD -
Eram derutată şi, pe lângă asta, mă simţeam aiurea: ce îmi cerea sau dorea să afle mă depăşea. Asta a fost prima dată când un bărbat a aşteptat de la mine mai mult decât puteam să ofer, dar nu avea să fie şi ultima.
— Da, am spus.
În săptămâna de dinainte de a muri – într-una din acele dimineţi îngrozitoare – mama a spus un lucru ciudat, deşi la acea vreme nu l-am considerat ciudat. A spus: „În adâncul lui, tatăl vostru vă iubeşte”.
Nu avea obiceiul să ne vorbească despre sentimente, şi mai ales despre iubire – iubirea ei sau a altcuiva, în afară de cea a lui Dumnezeu. Însă părinţii trebuie să-şi iubească
copiii, aşa că probabil că am luat acest lucru spus de ea drept o asigurare: în ciuda aparenţelor, tata era cum erau ceilalţi taţi, sau erau consideraţi că sunt.
Acum că mă gândesc, era mai complicat. Poate era o avertizare. Putea să fie şi o povară. Chiar dacă iubirea era în adânc, deasupra erau multe îngrămădite, şi ce ai fi găsit când săpai? Nu un simplu dar, aur pur şi strălucitor; mai degrabă ceva vechi şi posibil primejdios, precum o amuletă
de fier ruginind printre oase vechi. Un fel de talisman, iubirea asta, dar unul greu; un lucru greu pe care să-l car cu mine, atârnat la gât pe lanţul lui de fier.
139
- ASASINUL ORB -
IV
140
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Cafeneaua
Plouă uşor, dar constant, de la amiază. Ceaţa se ridică din copaci, din drumuri. Ea trece pe lângă vitrina din faţă pe care e pictată o ceaşcă de cafea, albă cu o dungă verde în jur, şi cu trei dâre de abur care ies din ea în linii unduitoare, ca şi cum pe geamul ud ar fi lunecat în jos trei degete făcute cârlig. Pe uşă scrie CAFENEA cu litere aurii care se cojesc. O
deschide şi păşeşte înăuntru, scuturând umbrela. E de culoare crem, la fel ca haina ei de ploaie, din poplin, îşi aruncă pe spate gluga.
El e în ultimul separeu, lângă uşa batantă a bucătăriei, aşa cum a spus. Pereţii sunt îngălbeniţi de fum, separeurile sunt vopsite într-un maro mohorât, fiecare având un cârlig metalic în formă de gheară de găină pentru haine. În separeuri stau bărbaţi, numai bărbaţi, în jachetele lăbărţate ca nişte pături uzate, fără cravată, tunşi neuniform, cu picioarele desfăcute, încălţate cu bocanci bine fixaţi în podeaua de scândură. Mâini ca nişte butuci: mâinile acelea puteau să te salveze sau să te bată măr, şi ar fi arătat la fel şi într-un caz, şi în celălalt. Instrumente nesimţitoare, ca şi ochii lor. În încăpere miroase a scânduri în putrezire şi a oţet vărsat şi a pantaloni de stofă de lână stătuţi şi a carne veche şi un duş pe săptămână, a zgârcenie şi înşelăciune şi duşmănie. Ea ştie că e important să se poarte ca şi cum nu remarcă mirosul.
El ridică o mână, şi ceilalţi bărbaţi se uită la ea cu suspiciune şi dispreţ în timp ce se grăbeşte spre el, cu tocurile păcănind pe lemn. Se aşază vizavi de el, zâmbeşte cu uşurare: e aici. E încă aici.
Doamne sfinte, spune el, puteai la fel de bine să porţi nurcă!
Ce-am făcut? Ce nu-i bine?
Haina ta.
E doar o haină de ploaie. O haină obişnuită, spune ea, şovăind. Ce are?
141
- ASASINUL ORB -
Hristoase, spune el, uită-te la tine. Uită-te în jur. E prea curată.
După tine, nimic din ce fac nu-i bine, nu-i aşa? spune ea.
Niciodată n-o să fac ceva bine.
Ba da, spune el. Ştii ce faci bine. Însă nu gândeşti nimic de la cap la coadă.
Nu mi-ai spus. N-am mai fost niciodată aici – într-un loc ca acesta. Şi nici nu pot să ies din casă arătând ca o femeie cu ziua – te-ai gândit la asta?
Dacă aveai măcar o eşarfă sau ceva. Să-ţi acoperi părul.
Părul, spune ea, disperată. Ce mai urmează? Ce are părul meu?
E prea blond. Sare în ochi. Blondele sunt ca şoarecii albi, îi găseşti numai în cuşti. În natură n-ar rezista mult. Sunt prea bătători la ochi.
Nu eşti amabil.
Detest amabilitatea, spune el. Detest oamenii care se mândresc că sunt amabili. Nişte mucoşi de doi bani care se dau amabili şi împart cu ţârâita amabilitatea. Sunt demni de dispreţ.
Eu sunt amabilă, spune ea, încercând să zâmbească. Sunt amabilă cu tine, în orice caz.
Dacă aş fi crezut că asta e tot – amabilitate călâie şi insipidă – aş fi plecat. Aş fi fugit mâncând pământul, cu trenul de la miezul nopţii. Nu am nevoie de mila nimănui, nu caut pomeni sexuale.
E într-o dispoziţie cumplită. Ea se întrebă de ce. Nu l-a văzut de o săptămână. Sau poate ploaia o fi de vină.
Atunci, poate nu e amabilitate, spune ea. Poate este egoism. Poate sunt nemilos de egoistă.
Aş prefera asta, spune el. Te prefer lacomă. Îşi stinge ţigara, întinde mâna după alta, se răzgândeşte. Fumează tot ţigări la pachet, un lux pentru el. Probabil că şi le drămuieşte. Ea se gândeşte dacă are destui bani, dar nu poate să-l întrebe.