insiste ca eu şi cu Laura să luăm micul dejun cu el şi nu la bucătărie cu Reenie, ca înainte. Noi ne aşezam la un capăt al mesei lungi, el se aşeza la celălalt. Vorbea puţin cu noi: în schimb citea ziarul, iar noi îl admiram şi îl respectam prea mult ca să-l întrerupem. (Îl veneram, bineînţeles. Când nu-l admiram, îl uram. Nu stârnea sentimente mai moderate.) Soarele intra prin vitralii, îmbrăcându-l în lumini colorate, de parcă fusese înmuiat în tuş de desen. Încă mai ţin minte cobaltul obrazului lui, merişorul sângeriu al degetelor. Şi Laura şi eu aveam la dispoziţie astfel de culori. Ne mutam farfuriile cu porridge puţin în stânga, puţin în dreapta, astfel încât până şi terciul de ovăz cenuşiu şi tern se transforma în verde sau albastru sau roşu sau violet: mâncarea magică, fie vrăjită, fie otrăvită, în funcţie de fantezia mea sau de toanele Laurei. Pe urmă ne strâmbam una la alta în timp ce mâncam, dar pe muteşte, în tăcere. Scopul era să ne facem de cap fără să-i atragem atenţia. Mă rog, trebuia să facem ceva ca să ne distrăm.
În acea zi neobişnuită, tata s-a întors devreme de la fabrică, şi am plecat în oraş. Nu era aşa de departe – pe atunci, nimic din oraş nu era prea departe de ceva. Tata prefera să meargă pe jos decât la volanul maşinii sau să fie dus cu maşina. Presupun că din cauza piciorului bolnav: voia să arate că poate. Îi plăcea să meargă cu paşi mari prin oraş, şi chiar mergea, în ciuda şchiopătatului său. Eu alergam pe lângă el, încercând să mă ţin de ritmul lui inegal.
135
- ASASINUL ORB -
— O să mergem la Betty’s, a spus tata. Am să-ţi iau o limonadă.
Niciunul dintre lucrurile astea nu se mai întâmplase până
atunci. Braseria Betty’s era pentru obşte, nu pentru Laura şi pentru mine, spunea Reenie. Nu se făcea să ne coborâm standardele. De asemenea, limonada era un răsfăţ
dezastruos şi îţi strica dinţii. Faptul că acele două lucruri interzise erau oferite simultan, şi cu atâta nonşalanţă, aproape că m-a făcut să intru în panică.
Pe strada principală din Port Ticonderoga erau cinci biserici şi patru bănci, toate din piatră, toate bondoace.
Uneori trebuia să citeşti ce scrie pe ele ca să-ţi dai seama care ce era, deşi băncile nu aveau turle. Braseria Betty’s era lângă o bancă. Avea în faţă o copertină cu dungi albe şi negre, şi în vitrină o poză cu plăcintă cu carne de pui, care semăna cu o pălărie de copil mic făcută din aluat de foi, cu un volănaş pe margine. Înăuntru, lumina era de un galben şters, iar aerul mirosea a vanilie şi cafea şi brânză topită.
Tavanul era făcut din tablă stanţată. De el atârnau ventilatoare cu palete ca nişte elice de avion. Mai multe femei care purtau pălării stăteau la mese mici, împodobite cu alb; tata a dat din cap către ele, ele au răspuns la fel.
Pe o latură erau separeuri din lemn de culoare închisă.
Tata s-a aşezat în unul, iar eu m-am strecurat vizavi de el.
Tata m-a întrebat ce fel de limonadă voiam, însă nu eram obişnuită să fiu singură cu el într-un loc public, şi din cauza asta eram timidă. În plus, nu ştiam de care aveau. Aşa că a comandat o limonadă de căpşuni pentru mine şi o ceaşcă de cafea pentru el.
Chelneriţa avea o rochie neagră şi o bonetă albă şi sprâncenele pensate în arcuri subţiri, şi o gură roşie lucioasă
ca dulceaţa. Îi spunea tatei căpitane Chase, iar el îi spunea Agnes. Din asta, şi din felul în care îşi sprijinea coatele pe masă, mi-am dat seama că era deja obişnuit cu acest loc.
Agnes a întrebat dacă asta e fetiţa lui, şi ce dulce e; mi-a aruncat o privire plină de antipatie. I-a adus cafeaua aproape 136
- MARGARET ATWOOD -
imediat, bălăbănindu-se puţin pe tocurile înalte, iar când a pus-o jos, i-a atins scurt mâna. (Am luat notă de această
atingere, deşi nu ştiam încă să o interpretez.) Pe urmă a adus limonada pentru mine, într-un pahar în formă de con, ca o tichie de măgar cu susul în jos; avea şi două paie. Bulele mi-au intrat în nas şi m-au făcut să lăcrimez.
Tata a pus în cafea un cub de zahăr, şi a amestecat, şi a scuturat uşor linguriţa de marginea ceştii. L-am studiat peste buza paharului cu limonadă. Dintr-odată arăta altfel; arăta ca cineva pe care nu-l mai văzusem niciodată – mai subţire, cumva mai puţin solid, dar mai detaliat. Rareori îl vedeam de atât de aproape. Avea părul pieptănat peste cap şi tuns scurt în părţi, şi începea să chelească la tâmple; ochiul lui bun era de un albastru stins, ca hârtia heliografică. Faţa lui ridată, încă frumoasă, avea acelaşi aer distrat pe care îl avea deseori dimineaţa, la micul dejun, de parcă asculta un cântec, sau o explozie îndepărtată. Mustaţa îi era mai căruntă decât observasem înainte, şi, acum că mă gândeam la asta, părea ciudat că bărbaţilor le cresc pe faţă astfel de peri ţepoşi, iar femeilor nu. Chiar şi hainele lui obişnuite se transformaseră misterios în lumina chioară cu miros de vanilie, de parcă erau ale altcuiva şi el doar le împrumutase.
Erau prea mari pentru el, asta era. Se împuţinase. Însă în acelaşi timp era mai înalt.
Mi-a zâmbit şi m-a întrebat dacă îmi place limonada. După
aceea, a rămas tăcut şi gânditor. Apoi a scos o ţigară din tabachera de argint pe care o avea întotdeauna la el, şi a aprins-o, şi a suflat fumul.
— Dacă se întâmplă ceva, a spus în cele din urmă, trebuie să-mi promiţi că o să ai grijă de Laura.
Am dat solemn din cap. Ce era ceva? Ce se putea întâmpla? Mi-a fost groază de vreo veste proastă, deşi nu mă
puteam gândi la una anume. Poate că pleca – pleca peste hotare. Poveştile despre război nu rămăseseră fără ecou în mintea mea. Oricum, nu a dat explicaţii.
— Batem palma? a spus el.
137
- ASASINUL ORB -
Ne-am întins mâinile peste masă; a lui era tare şi uscată, ca mânerul unui geamantan de piele. Unicul lui ochi albastru mă cântărea, de parcă reflecta dacă se putea baza pe mine sau nu. Am ridicat bărbia, mi-am îndreptat umerii.
Voiam cu disperare să merit părerea lui bună.
— Ce se poate cumpăra de cinci cenţi? a întrebat apoi.
Întrebarea asta m-a luat prin surprindere, lăsându-mă
fără glas: nu ştiam. Mie şi Laurei nu ni se dădeau bani de cheltuială, pentru că Reenie spunea că trebuie să învăţăm valoarea dolarului.
Din buzunarul interior al costumului său de culoare închisă şi-a scos agenda cu coperte de piele de porc şi a rupt o foaie. Apoi a început să vorbească despre nasturi. Niciodată
nu era prea devreme, a spus el, să învăţ principiile simple ale economiei, pe care trebuia să le ştiu ca să pot acţiona în mod responsabil când mă făceam mare.
— Să presupunem că începi cu doi nasturi, a spus.
A spus că cheltuielile reprezintă costul de fabricaţie al nasturilor iar venitul brut este dat de preţul de vânzare al nasturilor, iar profitul net este acea cifră minus cheltuielile, într-o perioadă de timp dată. Pe urmă poţi să păstrezi pentru tine o parte din profitul net, iar restul să-l foloseşti ca să faci patru nasturi, şi apoi să-i vinzi pe aceia şi să faci opt. A desenat o mică diagramă cu creionul lui de argint: doi nasturi, apoi patru nasturi, apoi opt nasturi. Nasturii se înmulţeau uluitor pe pagină; în coloana de lângă ei, banii se îngrămădeau. Era ca dezghiocatul mazării – boabele în castronul ăsta, păstăile în ăla. M-a întrebat dacă înţeleg.
I-am cercetat faţa să văd dacă vorbeşte serios. Îl auzisem destul de des vorbind despre fabrica de nasturi ca fiind o capcană, un nisip mişcător, un blestem, o povară, dar asta era când bea. În momentul de faţă era foarte treaz. Parcă nu explica, parcă se scuza. Voia ceva de la mine, în afară de un răspuns la întrebarea lui. Parcă voia să-l iert, să-l absolv de o nelegiuire; dar ce îmi făcuse? Nimic care să-mi vină în minte.