— Am văzut şi mai rău, a spus Reenie. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile milostenii. A ieşit exact ca un pisoi, însă trebuie să spun că ea a pierdut găleţi de sânge. Va 126
- MARGARET ATWOOD -
trebui să ardem salteaua, nu ştiu cum am putea s-o curăţăm.
— Vai de mine, mă rog, poate oricând să aibă altul, a spus doamna Hillcoate. Probabil că aşa i-a fost scris. Trebuie să fi avut el ceva.
— Din câte am auzit, nu poate, a spus Reenie. Doctorul spune că mai bine ar pune capăt, fiindcă altul ar omorî-o şi ăsta era cât pe ce s-o facă.
— Unele femei n-ar trebui să se mărite, a spus doamna Hillcoate. Nu sunt potrivite pentru asta. Trebuie să fii vânjoasă. Mama a avut zece, şi nici n-a clipit când i-a făcut.
Nu că ar fi trăit toţi.
— A mea a avut unşpe, a spus Reenie. Asta a băgat-o în pământ.
Din experienţa trecută, ştiam că acesta era preludiul la o întrecere cu privire la care dintre mamele lor a avut o viaţă
mai chinuită, şi că în curând aveau să treacă la subiectul spălării rufelor. Am luat-o pe Laura de mână şi am urcat în vârful picioarelor scările din spate. Eram îngrijorate, dar şi foarte curioase: voiam să aflăm ce păţise mama, dar voiam să
vedem şi pisoiul. Era acolo, într-un lighean smălţuit, lângă
un maldăr de cearşafuri îmbibate de sânge de pe podeaua holului din faţa camerei mamei. Dar nu era un pisoi. Era cenuşiu, ca un cartof fiert învechit, cu un cap prea mare; era încreţit tot. Ochii îi erau închişi pe jumătate, de parcă lumina îi făcea rău.
— Ce e? a şoptit Laura. Nu-i pisoi.
S-a lăsat pe vine, uitându-se atent.
— Să mergem jos, am spus.
Doctorul mai era încă în cameră, îi auzeam paşii. Nu voiam să ne prindă, pentru că ştiam că această creatură ne era interzisă; ştiam că n-ar fi trebuit s-o vedem. Mai ales Laura – era genul de privelişte, asemenea unui animal strivit, care de regulă o făcea să ţipe, şi atunci eu aveam să fiu învinuită.
127
- ASASINUL ORB -
— E un copil, a spus Laura. Nu e terminat. Era surprinzător de calmă. Biata fiinţă! N-a vrut să se nască.
Spre sfârşitul după-amiezii Reenie ne-a dus s-o vedem pe mama. Zăcea în pat cu capul sprijinit pe două perne; braţele subţiri îi ieşeau de sub cearşaf; părul ei albit era transparent. Pe mâna stângă îi licărea verigheta, pumnii strângeau cearşaful pe lângă corp. Avea buzele strâns lipite, de parcă se gândea la ceva. Era expresia pe care o avea când întocmea liste. Ochii îi erau închişi. Cu pleoapele arcuite, coborâte peste ei, ochii păreau şi mai mari decât atunci când erau deschişi. Ochelarii stăteau pe noptieră lângă carafa cu apă, fiecare ochi rotund al lor strălucitor şi gol.
— Doarme, a şoptit Reenie. Să nu o atingeţi.
Ochii mamei s-au deschis. Gura ei a tremurat scurt.
Degetele mâinii apropiate s-au desfăcut.
— Puteţi s-o îmbrăţişaţi, a spus Reenie, dar nu prea tare.
Eu am făcut ce mi s-a spus. Laura şi-a îngropat cu violenţă capul în coasta mamei, sub braţul ei. În aer plutea mirosul de levănţică albăstrie şi apret al cearşafurilor, mirosul săpunului mamei şi, sub asta, un miros iute de rugină amestecat cu mirosul dulce-înţepător de frunze umede dar care mocnesc.
Mama a murit cinci zile mai târziu. A murit de febră; şi că
era slăbită, pentru că n-a reuşit să-şi recapete forţele, spunea Reenie. În acest timp doctorul venea şi pleca, şi o suită de infirmiere dificile şi scorţoase ocupau fotoliul din dormitor. Reenie cobora şi urca scările în grabă cu ligheane, cu prosoape, cu ceşti de supă. Tata făcea fără răgaz naveta între casă şi fabrică, şi apărea la masă tras la faţă ca un cerşetor. Unde se aflase în acea după-amiază când nu fusese găsit? Nimeni nu spunea.
Laura pândea ghemuită pe holul de sus. Mi s-a spus să
mă joc cu ea ca să nu facă vreo prostie, însă ea nu voia.
Stătea cu braţele pe după genunchi şi cu bărbia pe ei, şi avea 128
- MARGARET ATWOOD -
o expresie gânditoare, ascunsă, de parcă sugea o bomboană.
Nu aveam voie să mâncăm bomboane. Dar când i-am cerut să-mi arate, era doar o pietricică albă, rotundă.
În această ultimă săptămână mi s-a permis s-o văd pe mama în fiecare dimineaţă, dar numai câteva minute. Nu aveam voie să vorbesc cu ea, pentru că (spunea Reenie) bătea câmpii. Asta însemna că se credea în altă parte. Cu fiecare zi se împuţina. Pomeţii îi ieşeau în afară; mirosea a lapte şi a ceva crud, ceva înăcrit, ca hârtia maro în care venea învelită
carnea.
Eram posacă în cursul acestor vizite. Vedeam cât de bolnavă era şi eram supărată pe ea pentru asta. Consideram că mă trăda în vreun fel – că se sustrăgea de la îndatoririle ei, că abdicase. Nu-mi trecea prin cap că putea să moară. Mă
temusem de această posibilitate mai devreme, dar acum eram atât de îngrozită că mi-o scosesem din minte.
În ultima dimineaţă, care nu ştiam că avea să fie ultima, mama părea să-şi mai fi venit în fire. Era mai fragilă, dar în acelaşi timp mai legată – mai compactă. Se uita la mine de parcă mă vedea.
— Lumina e foarte puternică aici, a şoptit ea. Ai putea să
tragi draperiile?