Poza din carte era cu doi copii cu pălării de paie demodate, lângă o floare albă pe care stătea o nimfă – goală puşcă, cu aripi străvezii, lucitoare. Reenie spunea că dacă ar fi dat de un lucru ca acesta s-ar fi luat după el cu pliciul de muşte.
Mi-o spunea mie, în glumă, însă Laurei nu i-o spunea pentru că Laura putea s-o ia în serios şi să se supere. Laura era altfel. Altfel însemna ciudată, ştiam asta, însă o sâcâiam pe Reenie.
— Cum adică, altfel?
— Nu la fel ca ceilalţi oameni, spunea Reenie.
Dar poate că Laura nu se deosebea prea mult de ceilalţi oameni. Poate că era la fel – la fel ca cine ştie ce element straniu, pervertit din ei pe care cei mai mulţi oameni îl ţin ascuns, dar Laura nu, şi de asta îi speria. Pentru că îi speria
– sau dacă nu îi speria, atunci îi alarma în vreun fel; deşi mai mult, bineînţeles, când a crescut.
Marţi dimineaţă, aşadar, în bucătărie. Reenie şi mama făceau pâinea. Ba nu: Reenie făcea pâinea, iar mama bea o ceaşcă de ceai. Reenie îi spusese că n-ar mira-o ca mai târziu să fie furtună, aerul e foarte greu, şi că mama ar trebui să
stea afară la umbră, sau să se întindă; dar mama spusese că
nu-i place să stea degeaba. A spus că asta o face să se simtă
inutilă; a spus că îi place să-i ţină de urât lui Reenie.
3 În limba engleză I este pronume personal pers. I singular. I = eu.
124
- MARGARET ATWOOD -
În ceea ce o privea pe Reenie, mama putea să meargă pe apă; şi, în orice caz, ea nu avea nicio putere să o comande.
Aşa că mama şedea bându-şi ceaiul în timp ce Reenie stătea în picioare la masă, întorcând movila de aluat de pâine, împingând în ea cu ambele mâini, îndoind, întorcând, împingând în jos. Avea mâinile pline de făină; arăta de parcă
avea mănuşi albe ca făina. Avea făină şi pe platca şorţului.
Sub braţe avea semicercuri de sudoare, care întunecau margaretele galbene de pe rochia ei de casă. Câteva pâini erau deja modelate şi puse în forme, fiecare acoperită cu un ştergar de vase curat şi umed. Mirosul de ciupercă jilavă
umplea bucătăria.
În bucătărie era foarte cald, deoarece cuptorul avea nevoie de un strat bun de cărbuni, şi deoarece venea un val de căldură de afară. Fereastra era deschisă, valul de căldură se rostogolea înăuntru. Făina pentru pâine venea din butoiul cel mare din cămară. Nu trebuia să te caţeri în acel butoi pentru că făina putea să îţi între în nas şi în gură şi să te sufoce. Reenie ştia de un bebeluş care fusese vârât cu capul în jos în butoiul cu făină de fraţii şi surorile lui şi era să
moară sufocat.
Laura şi cu mine eram sub masa de bucătărie. Eu citeam o carte ilustrată pentru copii, care se chema Oameni mari ai istoriei. Napoleon se afla în exil pe insula Sf. Elena, stând în picioare pe o stâncă, cu mâna băgată în haină. Eu mă
gândeam că trebuie să-l fi durut stomacul. Laura nu avea astâmpăr. A ieşit de-a buşilea de sub masă să bea o gură de apă.
— Vrei puţin aluat să faci un om de pâine? a întrebat-o Reenie.
— Nu, a spus Laura.
— Nu, mulţumesc, a spus mama.
Laura s-a întors de-a buşilea sub masă. Vedeam cele două
perechi de labe ale picioarelor, cele înguste ale mamei şi cele mai late, în pantofi solizi, ale lui Reenie, şi picioarele slabe ale mamei şi cele dolofane, în ciorapi maro-rozalii, ale lui 125
- ASASINUL ORB -
Reenie. Auzeam întorsul înăbuşit şi bufnitul surd ale aluatului de pâine. Atunci, absolut din senin, ceaşca de ceai s-a făcut ţăndări şi mama era jos pe podea, iar Reenie îngenuncheată lângă ea.
— Oh, sfinte Dumnezeule! spunea ea. Iris, du-te să-l aduci pe tatăl tău.
Am alergat în bibliotecă. Telefonul suna, dar tata nu era acolo. Am urcat scările spre foişorul lui, de obicei un loc interzis. Uşa nu era încuiată – în cameră nu erau decât un scaun şi mai multe scrumiere. Nu era în camera din faţă, nu era în salonaş, nu era în garaj. Trebuie să fie la fabrică, m-am gândit, dar nu prea ştiam drumul, şi era şi prea departe.
Nu ştiam unde să mai caut.
M-am întors în bucătărie şi m-am furişat sub masă, unde Laura stătea cu genunchii la piept. Nu plângea. Pe podea era ceva care semăna a sânge, o dâră, pete de un roşu-închis pe gresia albă. Am pus degetul, am lins – era sânge. Am luat o cârpă şi l-am şters.
— Nu te uita, i-am spus Laurei.
După un timp, Reenie a coborât scările din spate şi a întors manivela telefonului şi l-a sunat pe doctor – nu că ar fi fost acasă, hoinărea pe undeva, ca de obicei. Apoi a telefonat la fabrică şi l-a cerut pe tata. Nu se putea da de el.
— Găsiţi-l, dacă puteţi. Spuneţi-i că e ceva urgent, a zis ea.
Apoi s-a întors în grabă sus. Uitase de tot de pâine, care a crescut prea mult, şi pe urmă s-a lăsat, şi n-a mai fost bună
de nimic.
— Nu trebuia să stea în bucătăria aia încinsă, i-a spus Reenie doamnei Hillcoate, nu pe vremea asta când se apropie furtuna, dar nu vrea să se cruţe, nu poţi să-i spui nimic.
— A avut dureri mari? a întrebat doamna Hillcoate, cu interes şi compătimire în glas.