Acum vorbeşti foarte serios, spune el. Ea îşi strecoară
braţul pe după mijlocul lui şi amândoi urcă scările cam stângaci, cam greoi; trupurile lor îi fac să se mişte mai încet.
La jumătatea scării e un vitraliu: lumina cade prin albastrul-cobalt al cerului, prin strugurii de un purpuriu ca al magazinelor cu produse de zece cenţi, prin roşul nevralgic al florilor, pătându-le feţele. Pe palierul de la etajul al doilea el o sărută iar, de data asta mai apăsat, ridicându-i fusta pe picioarele mătăsoase până la marginea de sus a ciorapilor, pipăind micii bumbi de cauciuc de acolo, lipind-o de perete.
Ea poartă întotdeauna portjartier: scoaterea lui e ca jupuirea unei foci.
Pălăria ei cade, braţele ei îi înconjoară gâtul, capul şi trupul ei se arcuiesc spre spate de parcă cineva ar trage-o de păr. Părul i s-a desprins din agrafe, s-a descolăcit. El îl netezeşte plimbându-şi mâna pe palida întindere a lui care se îngustează, şi se gândeşte la o flacără, flacăra pâlpâitoare a unei lumânări albe, întoarsă cu susul în jos. Dar o flacără
nu arde în jos.
Camera e la etajul al treilea, unde trebuie să fi fost odinioară încăperile servitorilor. Odată intraţi, el pune lanţul.
Camera e mică şi înăbuşitoare şi întunecoasă, cu o singură fereastră deschisă câţiva milimetri, storul e tras aproape până jos, de o parte şi de alta atârnă perdele de plasă albe, prinse la mijloc cu un şnur. Soarele după-amiezii bate în stor, aurindu-l. Aerul miroase a putregai uscat, dar şi a săpun: într-un colţ e o chiuvetă triunghiulară micuţă, o oglindă cu pete roşcate atârnă deasupra ei; înghesuită sub 148
- MARGARET ATWOOD -
ea, cutia neagră, pătrată, a maşinii lui de scris. Periuţa lui de dinţi e într-o cană de tablă emailată; nu este o periuţă de dinţi nouă. E prea intim. Ea îşi întoarce privirea. Există un birou lăcuit într-o nuanţă închisă, cu urme de arsuri de ţigară şi pahare ude, dar majoritatea spaţiului e ocupată de pat. Este genul acela de alamă, demodat şi feciorelnic şi vopsit în alb, în afară de măciuliile picioarelor. Probabil că va scârţâi. Gândindu-se la asta, ea roşeşte.
Îşi dă seama că el şi-a dat osteneală cu patul – a schimbat aşternutul sau cel puţin feţele de pernă, a netezit bine cuvertura de lasetă de un verde-Nil decolorat. Aproape că îşi doreşte ca el să n-o fi făcut, pentru că vederea acestui lucru îi provoacă o strângere de inimă asemănătoare milei, ca şi cum un ţăran înfometat i-ar fi oferit ultima lui bucata de pâine. Nu milă vrea ea să simtă. Nu vrea să simtă că el e în vreun fel vulnerabil. Numai că nu are încotro. Îşi pune pe birou poşeta şi mănuşile. Îşi dă seama dintr-odată că situaţia pare mondenă. Ca situaţie mondenă, e absurdă.
Scuze pentru lipsa majordomului, spune el. Vrei ceva de băut? Whisky ieftin.
Da, mulţumesc, spune ea.
El păstrează sticla în sertarul de sus al biroului; o scoate, şi două pahare, şi toarnă.
Să spui cât.
Atât, mulţumesc.
N-am gheaţă, spune el, dar pot să-ţi dau apă.
Nu, e bine aşa. Ea dă whisky-ul pe gât, tuşeşte puţin, îi zâmbeşte, stând în picioare cu spatele lipit de birou.
Puţin şi tare şi pe loc, spune el, aşa îţi place. Se aşază pe pat, cu paharul. În sănătatea faptul că îţi place! Ridică
paharul. Nu îi întoarce zâmbetul.
Eşti neobişnuit de rău astăzi.
Autoapărare, spune el.
Nu îmi place, tu îmi placi, spune ea. Cunosc diferenţa.
Până la un punct, spune el. Sau aşa crezi tu. Asta salvează
aparenţele.
149
- ASASINUL ORB -
Dă-mi un motiv bun de ce să nu plec imediat de aici.
El rânjeşte. Atunci vino încoace.
Cu toate că ştie că ea asta aşteaptă, nu vrea să-i spună că
o iubeşte. Poate că asta l-ar lăsa fără armură, ca o recunoaştere a vinovăţiei.
Am să-mi scot ciorapii mai întâi. Li se duc firele doar cât te uiţi la ei.
Lasă-i. Vino încoace acum.
Soarele a înaintat pe cer; n-a mai rămas decât o dungă de lumină, în stânga storului tras. Afară, trece huruind un tramvai, cu clopotul zăngănind. În tot acest timp, trebuie să
fi trecut tramvaie. De ce atunci efectul a fost linişte? Linişte şi răsuflarea lui, răsuflarea lor, îngreunată, reţinută, încercând să nu facă zgomot. Sau nu prea mult zgomot. De ce seamănă plăcerea atât de mult cu suferinţa? Cu cineva rănit? El îşi pune mâna pe gura ei.
Acum în cameră e mai întuneric, totuşi ea vede mai bine.
Cuvertura de pat căzută grămadă pe podea, cearşaful răsucit în jurul lor şi peste ei, ca un lujer de viţă-de-vie gros, din cârpă; unicul bec, fără abajur, tapetul de culoare crem cu violete albastre, micuţe şi caraghioase, pătat cu bej acolo unde trebuie să fi plouat prin acoperiş; lanţul care protejează
uşa. Lanţul care protejează uşa: e foarte firav. Un brânci bun, o lovitură de bocanc. Dacă ar fi să se întâmple asta, ce ar face ea? Simte pereţii subţiindu-se, prefăcându-se în gheaţă. Sunt nişte peşti într-un bol.
El aprinde două ţigări, îi întinde una. Amândoi trag fumul în piept. El îşi plimbă mâna liberă pe ea, apoi iarăşi, apreciind-o cu degetele. Se gândeşte cât timp are ea; nu întreabă, în schimb, îi cuprinde încheietura mâinii. Ea poartă un ceas mic de aur. El îi acoperă cadranul.
Aşadar, spune el. Un basm de adormit copiii?