Timpul şi distanţa estompează contururile; apoi dintr-odată, cel iubit s-a întors, şi e amiază cu lumina ei nemiloasă şi fiecare coş şi por şi rid şi fir de păr ţepos se văd clar.
La fel a fost cu mama şi tata. Cum putea fiecare dintre ei să ispăşească faţă de celălalt pentru faptul că s-a schimbat atât de mult? Pentru faptul că nu a reuşit să fie cum era de aşteptat? Cum puteau să nu existe resentimente?
Resentimente nutrite în tăcere şi pe nedrept, pentru că
nimeni nu era vinovat, sau nimeni pe care să-l arăţi cu degetul. Războiul nu era o persoană. De ce să condamni un uragan?
Stau acolo, pe peronul gării. Fanfara oraşului cântă, alămurile cel mai mult. El e în uniformă, medaliile sunt ca nişte găuri împuşcate în stofă, prin care se poate vedea licărul vag al trupului său real, metalic. Lângă el, invizibili, sunt fraţii lui – cei doi băieţi dispăruţi, cei pe care simte că i-a pierdut. Mama e în cea mai bună rochie a ei, o chestie cu cordon şi revere, şi o pălărie cu panglică apretată. Zâmbeşte tremurător. Niciunul dintre ei nu prea ştie ce să facă.
Aparatul de fotografiat de la ziar îi prinde în străfulgerarea lui orbitoare; ei se holbează, de parcă ar fi surprinşi comiţând un delict. Tata are pe ochiul drept un petic de pânză neagră. Ochiul stâng are o căutătură aspră, rea. Sub peticul negru, dar fără să se vadă, e o ţesătură de carne cicatrizată, păianjenul ochiului care nu mai e.
„Eroul moştenitor Chase se întoarce”, va trâmbiţa ziarul.
Asta e altă treabă: tata e acum moştenitorul, ceea ce înseamnă că n-are nici tată, nici fraţi. Împărăţia e în mâinile lui. E ca noroiul.
109
- ASASINUL ORB -
Oare mama a plâns? Tot ce se poate. Probabil că s-au sărutat cu stângăcie, ca la un eveniment monden, unul la care el cumpărase biletul nepotrivit. Nu asta ţinea el minte, pe această femeie roasă de griji, eficientă, cu pince-nez pe un lanţ de argint la gât, ca o podoabă de mătuşă celibatară.
Acum erau străini, şi – trebuie să le fi trecut prin minte –
întotdeauna fuseseră. Ce nemiloasă era lumina! Cât îmbătrâniseră! Nu mai rămăsese nici urmă din tânărul care odată îngenunchease pe gheaţă atât de respectuos ca să-i lege patinele, sau din tânăra care acceptase cu drăgălăşenie această atenţie.
Altceva se materializa ca o sabie între ei. Bineînţeles că el avusese alte femei, genul care dă târcoale câmpurilor de luptă, profitând. Târfe, ca să spun pe şleau un cuvânt pe care mama nu l-ar fi pronunţat niciodată. Probabil că ea şi-a dat seama, de prima dată când el a atins-o: timiditatea, respectul dispăruseră. Probabil că el rezistase tentaţiei în Bermude, apoi în Anglia, până când Eddie şi Percy au fost ucişi şi el însuşi a fost rănit. După aceea se agăţase de viaţă, de pumnii de viaţă care puteau să-i fie accesibili. Cum ar fi putut ea să nu-i înţeleagă această nevoie, astfel stând lucrurile?
A înţeles, sau cel puţin a înţeles că trebuia să înţeleagă. A înţeles şi n-a spus nimic despre asta şi s-a rugat pentru puterea de a ierta, şi a iertat. Însă pentru el viaţa cu iertarea ei nu a fost probabil deloc uşoară. Micul dejun într-o ceaţă
de iertare: cafea cu iertare, fulgi de ovăz cu iertare, iertare pe pâine cu unt. A fost neajutorat în faţa acestui lucru, căci cum poţi să respingi ceva ce nici nu e rostit? Ea îi purta pică
şi infirmierei, sau multelor infirmiere care îl îngrijiseră pe tata în diversele spitale. Ar fi vrut ca el să-i datoreze numai ei vindecarea – grijii ei, devotamentului ei neobosit. Asta este cealaltă faţă a altruismului: tirania lui.
Totuşi, tata nu era chiar atât de sănătos. De fapt, era o epavă sfărâmată, martore stând strigătele pe întuneric, coşmarurile, accesele bruşte de furie, castronul sau paharul 110
- MARGARET ATWOOD -
aruncat în perete sau podea, însă niciodată în ea. Era stricat şi trebuia reparat: prin urmare, ea mai putea fi încă de folos.
Avea să creeze în jurul lui o atmosferă de calm, avea să-l răsfeţe, avea să-l menajeze, avea să-i pună flori pe masă la micul dejun şi să-i pregătească mâncărurile preferate. Cel puţin nu se molipsise de vreo boală rea.
Totuşi se întâmplase un lucru mult mai rău: tata era acum ateu. Deasupra tranşeelor Dumnezeu explodase ca un balon, şi nu mai rămăseseră din el decât fărâmiţe de ipocrizie, murdare. Religia era doar un băţ de bătut soldaţii, şi oricine declara altfel era plin de aiureli evlavioase. La ce servise vitejia lui Percy şi Eddie – bravura lor, morţile lor hidoase?
Ce se realizase? Fuseseră ucişi de gafele unei clici de boşorogi incompetenţi şi criminali, care la fel de bine puteau să le taie gâtul şi să-i arunce peste bordul lui SS Caledonian.
Toată vorbăria despre lupta pentru Dumnezeu şi Civilizaţie îl făcea să vomite.
Mama era îngrozită. Oare el spunea că Percy şi Eddie nu muriseră pentru niciun scop nobil? Că toţi acei bieţi bărbaţi muriseră degeaba? Cât despre Dumnezeu, cine altcineva îi ajutase în toată această perioadă de chin şi suferinţă? Îl imploră ca măcar să-şi ţină pentru sine ateismul. Apoi îi fu foarte ruşine că îi ceruse asta – de parcă ce conta cel mai mult pentru ea era părerea vecinilor, şi nu în ce relaţie cu Dumnezeu era sufletul viu al tatei.
Totuşi, el i-a respectat dorinţa. A înţeles necesitatea ei.
Oricum, spunea astfel de lucruri numai când era beat.
Înainte de război nu obişnuise să bea, nu într-un mod regulat, stabilit, dar acum bea. Bea şi măsura podeaua, târându-şi piciorul bolnav. După un timp, începea să
tremure. Mama încerca să-l liniştească, dar el nu voia să fie liniştit. Se urca în foişorul bondoc al Avilionului, spunând că
vrea să fumeze. În realitate era un pretext să fie singur. Acolo sus vorbea singur şi se izbea de pereţi, şi sfârşea prin a se îmbăta criţă. Pleca din prezenţa mamei să facă asta pentru că încă era un gentleman în concepţia lui, sau se mai agăţa 111
- ASASINUL ORB -
de zdrenţele costumului. Nu voia s-o sperie. Se simţea şi rău, presupun, că îngrijirile ei bine intenţionate îl râcâiau atât de tare.
Pas uşor, pas greoi, pas uşor, pas greoi, ca un animal cu un picior în capcană. Gemete şi strigăte înăbuşite. Sticlă
spartă. Acest zgomote mă trezeau; podeaua foişorului era deasupra camerei mele.
Apoi se auzeau paşi ce coborau; apoi linişte, un contur negru întrezărindu-se nedesluşit în faţa dreptunghiului închis al uşii dormitorului meu. Nu-l vedeam acolo, dar îl simţeam, un monstru cu mers târşâit şi un singur ochi, foarte trist. Mă obişnuisem cu zgomotele, nu credeam că mi-ar fi făcut vreodată rău. Totuşi mă purtam cu el cu băgare de seamă.
Nu vreau să dau impresia că făcea asta în fiecare noapte.
De asemenea, aceste intervale – accese, poate – au devenit, cu timpul, mai puţine şi mai rare. Dar îţi dădeai seama că
vine unul după înăsprirea gurii mamei. Ea avea un fel de radar, putea să detecteze undele mâniei lui în acumulare.
Vreau să spun că nu o iubea? Nicidecum. O iubea; în unele privinţe, îi era devotat. Însă nu putea să ajungă la ea, şi acelaşi lucru era valabil şi din partea ei. Era ca şi cum băuseră nu ştiu ce licoare fatală care îi ţinea veşnic la distanţă, deşi trăiau în aceeaşi casă, mâncau la aceeaşi masă, dormeau în acelaşi pat.
Oare cum ar fi asta – să doreşti cu înfocare, să tânjeşti după cineva care este chiar sub ochii tăi, zi şi noapte? N-am să ştiu niciodată.