Ceea ce trebuie să înduri este dincolo de (cuvânt mâzgălit). În
fiecare zi mă gândesc la toţi de acasă, mai ales la tine,scumpa mea Liliana.
La Avilion, mama şi-a pus voinţa în mişcare. Credea în serviciul public, considera că trebuie să-şi suflece mânecile şi să facă ceva util pentru efortul de război. A organizat un Cerc de sprijin, care aduna bani prin licitaţii de vechituri. Aceştia erau cheltuiţi pe cutii mici cu tutun şi bomboane, care erau trimise în tranşee. Pentru aceste activităţi a deschis larg Avilionul, care (spunea Reenie) gemea de lume. Pe lângă
licitaţiile de vechituri, în fiecare după-amiază de marţi grupul ei tricota pentru trupe, în salon – şerveţele de şters faţa începătoarele, fulare semi-avansatele, şi mănuşi şi căciuli ca nişte măşti de schi specialistele. Curând s-a alăturat încă un batalion de recruţi – femei mai în vârstă, cu mai puţină carte, de la sud de Jogues, care puteau să tricoteze şi dormind.
Acestea făceau îmbrăcăminte de bebeluşi pentru armeni, despre care se spunea că mor de foame, şi pentru ceva numit Refugiaţi de peste ocean. După două ore de tricotat, în sufragerie se servea un ceai frugal, Tristan şi Isolda privind vag în jos.
105
- ASASINUL ORB -
Curând au început să apară soldaţii mutilaţi, pe străzi şi în spitalele din oraşele din apropiere – Port Ticonderoga nu avea încă spital – şi mama îi vizita. Opta pentru cazurile cele mai grave – bărbaţi care era puţin probabil (spunea Reenie) să câştige vreun concurs de frumuseţe – şi se întorcea din aceste vizite secătuită şi zguduită, şi poate chiar plângea, în bucătărie, bând cacaoa pe care i-o făcea Reenie ca să o întărească. Nu se cruţa, spunea Reenie. Îşi distrugea sănătatea. Îşi depăşea puterile, mai ales ţinând cont de starea ei.
Ce virtute îi era ataşată odinioară acestei noţiuni – de a-ţi depăşi puterile, de a nu te cruţa, de a-ţi distruge sănătatea!
Nimeni nu se naşte cu acel gen de altruism; el se poate dobândi numai prin cea mai necruţătoare disciplină, o nimicire a înclinaţiei naturale, şi până în vremea mea şpilul sau secretul acestui lucru trebuie că s-a pierdut. Sau poate n-am încercat, după ce am suferit din cauza efectelor pe care le-a avut asupra mamei mele.
Cât despre Laura, ea nu era altruistă, deloc. În schimb nu era zgârcită, ceea ce e altceva.
M-am născut la începutul lui iunie în 1916. La scurt timp după aceea, Percy a fost ucis în bombardamentul de artilerie de la Ypres, iar în iulie a murit Eddie în bătălia de pe Somme. Sau s-a presupus că a murit: unde fusese văzut ultima dată era acum un crater mare. Acestea au fost evenimente dure pentru mama, dar mult mai grele pentru bunicul. În august a făcut o congestie cerebrală
devastatoare, care i-a afectat vorbirea şi memoria.
Neoficial, mama a preluat conducerea fabricilor. S-a interpus între bunicul – despre care se spunea că e în convalescenţă – şi toţi ceilalţi, şi se întâlnea zilnic cu secretarul şi cu diverşi maiştri din fabrici. Deoarece era singura care înţelegea ce spunea bunicul, sau care pretindea că înţelege, a devenit traducătoarea lui; şi ca singura care 106
- MARGARET ATWOOD -
avea voie să-l ţină de mână, îi călăuzea semnătura; şi cine poate spune că nu şi-a folosit uneori propria judecata?
Nu că n-ar fi existat probleme. Când a început războiul, o şesime din muncitori erau femei. La sfârşitul lui, numărul femeilor era de două treimi. Bărbaţii rămaşi erau bătrâni, sau parţial infirmi, sau în vreun alt fel inapţi pentru război.
Aceştia nu vedeau cu ochi buni ascensiunea femeilor, şi bombăneau sau făceau glume vulgare despre ele, şi, la rândul lor, femeile îi considerau slăbănogi sau chiulangii şi aveau pentru ei un dispreţ prost mascat. Ordinea firească a lucrurilor – ce considera mama a fi ordinea firească – se răsturna. Totuşi, leafa era bună, şi banii ung roţile, şi, una peste alta, mama a reuşit să facă lucrurile să meargă destul de lin.
Mi-l imaginez pe bunicul, stând noaptea în bibliotecă în fotoliul lui tapiţat cu piele verde şi bătut cu ţinte de alamă, la birou, care era de mahon. Are vârfurile degetelor împreunate, cele ale mâinii care simte şi cele ale mâinii care nu simte.
Ascultă cu atenţie. Uşa e pe jumătate deschisă; vede o umbră în faţa ei. Spune „Intră” – asta intenţionează să spună
– dar nu intră nimeni, nici nu răspunde.
Soseşte infirmiera repezită. Îl întreabă la ce se gândeşte, stând aşa singur pe întuneric. El aude un sunet, dar nu sunt cuvinte, mai degrabă corbi; nu răspunde. Ea îl ia de braţ, îl ridică de pe scaun cu uşurinţă şi îl duce repede la culcare.
Fustele ei albe foşnesc. El aude un vânt uscat, bătând pe câmpiile năpădite de buruieni ale toamnei. Aude şoapta zăpezii.
Ştia că doi fii ai lui erau morţi? Şi-i dorea iarăşi vii, cu bine acasă? Ar fi fost un sfârşit mai trist pentru el, să i se fi împlinit dorinţa? Poate – de multe ori este – dar astfel de gânduri nu consolează.
107
- ASASINUL ORB -
Gramofonul
Aseară m-am uitat pe canalul meteorologic, cum am obiceiul, în altă parte a lumii sunt inundaţii: apă furioasă, maro, vaci umflate duse de puhoaie, supravieţuitori îngrămădiţi pe acoperişuri. Mii s-au înecat. Încălzirea globală
e considerată răspunzătoare: oamenii nu trebuie să mai ardă
lucruri, se spune. Gaz, petrol, păduri întregi. Dar ei nu vor să înceteze. Lăcomia şi foamea îi mână de la spate, ca de obicei.
Unde rămăsesem? Dau pagina înapoi: războiul e în plină
dezlănţuire. Dezlănţuire se spunea înainte, pentru războaie; încă se mai spune, din câte ştiu. Dar pe pagina asta, o pagină nouă, curată, am să pun capăt războiului – eu singură, dintr-o trăsătură de pix negru, de plastic. Tot ce trebuie să fac e să scriu: 1918. 11 noiembrie. Ziua Armistiţiului.
Gata. S-a terminat. Armele tac. Bărbaţii rămaşi în viaţă se uită la cer, cu feţele mânjite, cu hainele îmbibate de apă: ies din adăposturi şi vizuine murdare. Ambele părţi simt că au pierdut. În oraşe, la ţară, aici şi peste ocean, clopotele tuturor bisericilor încep să bată. (Ţin minte asta, dangătul clopotelor. E una dintre primele mele amintiri. Era foarte ciudat – aerul era atât de plin de răsunet şi, în acelaşi timp, atât de gol! Reenie m-a dus afară să ascult. Pe faţă îi curgeau lacrimi. Slavă Domnului, a spus. Era o zi friguroasă, pe frunzele căzute era chiciură, pe eleşteu o pojghiţă de gheaţă.
Am spart-o cu un băţ. Unde era mama?)
Tata fusese rănit pe Somnie, dar se restabilise şi fusese făcut sublocotenent. A fost rănit din nou la Vimy, însă nu grav, şi a fost făcut căpitan. A fost rănit iarăşi la Bourlon, de data asta mai rău. Era în Anglia şi se refăcea când s-a sfârşit războiul.
A ratat primirea triumfală făcută în Halifax trupelor ce se întorceau, paradele de biruinţă şi aşa mai departe, dar în Port Ticonderoga a fost o primire specială, doar pentru el.
108
- MARGARET ATWOOD -
Trenul s-a oprit. Au izbucnit ovaţiile. S-au ridicat mâini să-l ajute să coboare, apoi au şovăit. A ieşit. Avea un ochi bun şi un picior bun. Faţa îi era suptă, brăzdată, fanatică.
Despărţirile pot fi zguduitoare, dar întoarcerile sunt cu siguranţă mai rele. Carnea solidă nu poate fi niciodată la înălţimea umbrei strălucitoare aruncate de absenţa ei.