- ASASINUL ORB -
Cândva exista un chioşc, şi o grădină de zarzavat împrejmuită cu zid, şi mai multe parcele cu plante ornamentale, şi un eleşteu limpede cu caraşi aurii, şi o seră
de sticlă încălzită cu aburi, acum demolată, în care creşteau ferigi şi fucsii şi ocazionalul lămâi fusiform şi portocalul neroditor. Exista o cameră de biliard, şi un salon, şi un salonaş pentru doamne, folosit dimineaţa, şi o bibliotecă ce avea o Meduză de marmură deasupra căminului – tipul de Meduză din secolul al nouăsprezecelea, cu o fermecătoare privire impenetrabilă, cu şerpi ieşind contorsionat din capul ei ca nişte gânduri chinuite. Poliţa căminului era franţuzească: fusese comandată alta, ceva cu Dyonisos şi viţă-de-vie, însă a venit în schimb Meduza, iar Franţa era prea departe ca s-o trimită înapoi, aşa că au folosit-o pe asta.
Există o sufragerie mare şi întunecoasă cu tapet William Morris, modelul Hoţul de căpşuni, şi un candelabru cu nuferi de bronz împletiţi, şi trei ferestre înalte cu vitralii, aduse cu vaporul din Anglia, înfăţişând episoade din povestea lui Tristan şi a Isoldei (oferirea poţiunii de dragoste, într-o cupă
rubinie; îndrăgostiţii, Tristan într-un genunchi, Isolda aplecată îndurerata asupra lui, cu părul galben revărsându-se în cascadă – greu de transpus în sticlă, cam prea ca o mătură care se dizolvă; Isolda singură, abătută, în veşminte purpurii, cu o harpă alături).
Proiectarea şi decorarea acestei case au fost supervizate de bunica Adelia. A murit înainte să mă nasc eu, dar din câte am auzit era o femeie plăcută şi imperturbabilă, dar cu o voinţă ca un ferăstrău de oase. Era şi pasionată de Cultură, ceea ce îi conferea o anumită autoritate morală. Acum n-ar fi aşa; însă pe atunci oamenii credeau că Cultura te poate face mai bun – o persoană mai bună. Credeau că poate să te înalţe, sau cel puţin femeile credeau asta. Nu-l văzuseră încă
pe Hitler la Operă.
Numele de fată al Adeliei era Montfort. Era dintr-o familie statornicită, sau ce trecea drept asta în Canada – a doua generaţie de englezi din Montreal încrucişaţi cu francezi 90
- MARGARET ATWOOD -
hughenoţi. Aceşti Montforţi fuseseră prosperi cândva – dar prin speculaţii riscante şi inerţie erau deja la jumătatea pantei alunecoase. Aşa că atunci când timpul începuse să
expire pentru Amelia, fără niciun soţ cu adevărat acceptabil în zare, s-a măritat pentru bani – bani vulgari, bani din nasturi. Era de aşteptat ca ea să rafineze aceşti bani, ca pe petrol.
(Nu s-a măritat, a fost măritată, spunea Reenie, întinzând aluatul de biscuiţi cu ghimbir. Familia a aranjat asta. Aşa se făcea în astfel de familii, şi cine hotărăşte că era mai rău sau mai bine decât să alegi singură? În orice caz, Adelia Montfort şi-a făcut datoria, şi noroc că a avut ocazia, căci pe-atunci începea să fie cam bătrâioară – trebuie să fi avut douăzeci şi trei de ani, ceea ce pe vremea aia se socotea trecut de floarea vârstei.)
Încă mai am un portret al bunicilor mei; e pus într-o ramă
de argint, cu flori de volbură, şi a fost făcut curând după
nunta lor. În fundal se văd o draperie de catifea cu franjuri şi două ferigi pe piedestaluri. Bunica Adelia stă întinsă pe un şezlong, o femeie frumoasă, cu pleoape grele, cu multe drapaje şi un şirag dublu şi lung de perle şi un decolteu adânc brodat cu dantelă, cu antebraţele albe lipsite de oase ca rulada de pui. Bunicul Benjamin stă în spatele ei în ţinută
protocolară, solid dar stânjenit, de parcă fusese dichisit pentru ocazie. Amândoi par încorsetaţi.
Când aveam vârsta potrivită pentru asta – treisprezece, paisprezece ani – obişnuiam să-mi imaginez o viaţă
romanţioasă pentru Adelia. Mă uitam noaptea pe fereastră, peste pajişti şi straturile de plante ornamentale argintate de lună, şi o vedeam plimbându-se visătoare pe domeniu într-o rochie lungă de seară, din dantelă albă. Îi atribuiam un surâs uşor batjocoritor, languros, plictisit de viaţă. Curând am adăugat un amant. Se întâlnea cu acest amant în faţa serei, care la acea vreme era neglijată – pe tata nu îl interesau deloc portocalii încălziţi cu aburi – dar eu am refăcut-o în minte, şi am dotat-o cu flori delicate. Orhidee, 91
- ASASINUL ORB -
îmi închipuiam, sau camelii. (Nu ştiam cum arată o camelie, dar citisem despre ele.) Bunica şi amantul dispăreau înăuntru, şi făceau ce? Nu prea ştiam.
În realitate, şansele ca Adelia să fi avut un amant erau nule. Oraşul era prea mic, principiile lui etice erau prea provinciale, trebuia să se lupte cu prea multe. Nu era proastă. De asemenea, nu avea banii ei.
Ca gazdă şi administratoare a gospodăriei, Adelia îl trata foarte bine pe Benjamin Chase. Se mândrea cu gustul ei, iar bunicul ţinea cont de părerea ei în asta, pentru că gustul ei era unul dintre lucrurile pentru care se însurase cu ea. El avea atunci patruzeci de ani; muncise din greu să-şi facă
averea, iar acum intenţiona să plătească preţul, ceea ce însemna să fie tratat de sus de proaspăta lui soţie în privinţa garderobei sale şi certat cu privire la manierele lui la masă.
În felul lui, şi el voia Cultură, sau cel puţin dovada concretă
a ei. Voia porţelanurile bune.
Le-a primit, şi dineurile cu douăsprezece feluri de mâncare, care corespundeau perfect cu ele: ţelină şi nuci sărate la început, ciocolată la sfârşit. Consommé, crochete de carne sau peşte, budinci de brânză sau pui, peşte, fripturi, brânză, fructe, struguri – trufanda revărsată peste marginea fructierei de sticlă gravată. Mâncare de vagon-restaurant, aşa o consider acum; mâncare de transatlantic, în Port Ticonderoga veneau prim-miniştri – la acea vreme oraşul avea mai mulţi fabricanţi proeminenţi, al căror sprijin acordat partidelor politice era valoros – şi Avilion era locul unde stăteau. Existau fotografii ale bunicului Benjamin cu trei prim-miniştri pe rând, înrămate în aur şi atârnate în bibliotecă – Sir John Sparrow Thompson, Sir Mackenzie Bowell, Sir Charles Tupper. Probabil că preferau mâncarea de acolo oricărei alte oferte.
Sarcina Adeliei era să conceapă şi să comande aceste dineuri, apoi să evite să fie văzută devorându-le. Obiceiul dicta ca ea doar să ciugulească din mâncare când era în societate: mestecatul şi înghiţitul erau activităţi ostentativ 92
- MARGARET ATWOOD -
carnale. Probabil că cerea să i se trimită o tavă în camera ei, după aceea. Probabil că mânca cu zece degete.
Avilion a fost terminat în 1889, şi botezat de Adelia.
Numele l-a luat din Tennyson:
Valea-insulă Avilion;
Unde nu cade grindina, sau ploaia, sau zăpada, Nici vântul nu suflă vreodată cu zgomot; ci ea se întinde În lunci cufundată, fericită, plină de pajişti cu livezi Şi văi umbroase încununate de marea verii…
A pus să se tipărească acest citat pe partea interioară
stângă a felicitărilor ei de Crăciun. (Tennyson era întrucâtva demodat, după standardele englezeşti – Oscar Wilde era în ascensiune atunci, cel puţin în societatea mai tânără – dar, pe de altă parte, totul în Ticonderoga era întrucâtva demodat.)
Probabil că oamenii – oamenii din oraş – au râs de ea pentru acest citat: chiar şi cei cu pretenţii sociale o numeau Înălţimea Sa sau Ducesa, deşi sufereau dacă nu se mai găseau pe listele ei cu invitaţi. Despre felicitările ei de Crăciun trebuie să fi spus: Ei bine, n-are noroc cu grindina şi zăpada. Poate o să discute cu Dumnezeu despre asta. Sau poate în fabrici: Aţi văzut vreo vale umbroasă pe aici, altundeva decât în josul părţii din faţă a rochiei ei? Le cunosc stilul, şi mă îndoiesc că s-a schimbat mult.
Adelia se fălea cu felicitările ei de Crăciun, dar eu cred că
mai era ceva. Avilion era locul în care regele Arthur s-a dus să moară. Fără îndoială, alegerea numelui de către Adelia semnifică ce disperat exilată se considera: o fi putut ea să
insufle viaţă doar prin puterea voinţei unei reproduceri de proastă calitate a unei insule fericite, dar nu avea să fie niciodată ceva veritabil. Voia o sală de expoziţii; voia oameni de artă, poeţi şi compozitori şi oameni de ştiinţă şi alţii de genul ăsta, aşa cum văzuse când fusese în vizită la 93
- ASASINUL ORB -