Gândeşte-te la asta ca la un magazin universal. La o adică, acestea sunt mărfuri de lux. Atunci e mai puţin poetic.
Covoarele erau ţesute de sclavi care erau invariabil copii, pentru că numai degetele copiilor erau suficient de mici pentru o astfel de muncă migăloasă. Însă neîncetata trudă
complicată la care erau supuşi aceşti copii îi făcea să
orbească la vârsta de opt sau nouă ani, iar orbirea lor era măsura cu care vânzătorii de covoare îşi evaluau şi preamăreau marfa: Acest covor a orbit zece copii, spuneau ei.
Acesta a orbit cincisprezece, acesta douăzeci. Întrucât preţul creştea corespunzător, întotdeauna exagerau. Obiceiul era ca orice cumpărător să ia în derâdere afirmaţiile lor. Sigur numai şapte, numai doisprezece, numai şaisprezece, spunea el, pipăind covorul. E aspru ca o cârpă de vase. Nu-i decât o pătură de cerşetor. A fost făcut de un gnarr.
Odată orbi, copiii erau vânduţi deţinătorilor de bordeluri, fetele şi băieţii deopotrivă. Serviciile copiilor orbiţi în acest fel aduceau sume mari; se spunea că atingerea lor era atât de suavă şi îndemânatică încât, sub degetele lor, simţeai florile înflorind şi apa curgând din pielea ta.
Erau pricepuţi şi la spargeri. Aceia dintre ei care scăpau îmbrăţişau profesia de cuţitari în întuneric, şi erau la mare cerere ca asasini tocmiţi. Aveau auzul ascuţit, păşeau fără
zgomot şi se strecurau prin cele mai mici deschizături; miroseau diferenţa dintre un om care dormea adânc şi unul care se agita în vis. Ucideau la fel de fin ca atingerea unei molii de gâtul tău. Erau consideraţi lipsiţi de milă. Erau foarte temuţi.
Poveştile pe care şi le şopteau copiii între ei – în timp ce ţeseau covoare interminabile, în timp ce încă mai vedeau –
erau despre această posibilă viaţă viitoare. Printre ei circula o vorbă, că numai orbii sunt liberi.
48
- MARGARET ATWOOD -
E prea trist, şopteşte ea. De ce îmi spui o poveste atât de tristă?
Acum sunt mai adânciţi în umbră. Braţele lui o cuprind în sfârşit. Ia-o uşor, îşi spune el. Fără mişcări bruşte. Se concentrează asupra respiraţiei.
Îţi spun poveştile la care mă pricep. Şi cele pe care le vei crede. N-ai crede nimicuri dulci, nu-i aşa?
Nu. Nu le-aş crede.
În plus, nu-i o poveste tristă întru totul – unii dintre ei scăpau.
Dar deveneau ucigaşi.
Nu prea aveau de ales, nu-i aşa? Nu puteau deveni ei înşişi negustori de covoare sau patroni de bordeluri. N-aveau capitalul necesar. Aşa că erau nevoiţi să se apuce de munca murdară. Ghinionul lor.
Termină, spune ea. Nu-i vina mea.
Nici a mea. Să zicem că nu putem scăpa de păcatele strămoşilor.
Asta este o cruzime inutilă, spune ea cu răceală.
Când e cruzimea necesară? spune el. Şi cât din ea? Citeşte ziarele, nu eu am inventat lumea. În tot cazul, sunt de partea cuţitarilor. Dacă ar trebui să ucizi sau să mori de foame, ce ai face? Sau te prostituezi ca să ai din ce trăi, întotdeauna e şi asta.
Acum a mers prea departe. A lăsat să i se vadă mânia. Ea se desprinde de el. Uite că vine, spune ea. Trebuie să mă
întorc. Frunzele din jurul lor se agită spasmodic. Ea întinde mâna, cu palma în sus: sunt câţiva stropi de ploaie. Tunetul e acum mai aproape. Ea îşi dă jos de pe umeri haina lui. Nu a sărutat-o; n-o s-o facă, nu în seara asta. Ea percepe asta ca pe-o păsuire.
Să stai la fereastră, spune el. Fereastra dormitorului tău.
Să laşi lumina aprinsă. Doar stai acolo.
A uimit-o. De ce? La ce naiba?
Aşa vreau eu. Vreau să mă asigur că eşti în siguranţă, adaugă el, deşi siguranţa nu are nimic de a face cu asta.
49
- ASASINUL ORB -
Am să încerc, spune ea. Doar un minut. Unde ai să fii?
Sub copac. Sub castan. N-ai să mă vezi, dar am să fiu acolo.
Ea se gândeşte: ştie fereastra. Ştie ce fel de copac. Probabil că a dat târcoale. Urmărind-o. Se înfioară un pic.
Plouă, spune ea. O să toarne cu găleata. Ai să te uzi.
Nu e frig, spune el. Am să aştept.
50
- MARGARET ATWOOD -
The Globe and Mail, 19 februarie 1998
Prior, Winifred Griffen. La vârsta de 92 ani, la locuinţa sa din Rosedale, după o boală îndelungata. În doamna Prior, renumită filantroapă, oraşul Toronto a pierdut cea mai loială